În noiembrie 1630, curtea Franței se mutase pentru o vreme la Lyon. Regina mamă Maria de Medici, ca și regina Ana de Austria doresc îndepărtarea cardinalului Richelieu, principalul ministru al lui Ludovic XIII.
Cele două femei fac presiuni asupra regelui să se descotorosească de cardinal, care era prost văzut și era acuzat de toate relele regatului: insecuritate, revolta poporului, comploturi, alianță cu protestanții germani…
Însă Ludovic XIII cade pradă unei boli grave și toată lumea îl crede pierdut.
Taberele se formează, pregătindu-se de lupta pentru putere, pentru perioada post – Ludovic. Clanul de Guise, cu prințesa de Conti (sora lui de Guise) în frunte, marii seniori care se simt persecutați de Richelieu, regina mamă, Michel de Marillac – gardianul Sigiliului, fratele său Louis – mareșalul, Gaston d’Orleans – fratele regelui și favoritul Mariei de Medici
Din cauza stării de sănătate a regelui, Curtea se întoarce la Paris, pe 9 noiembrie 1630.
Ludovic nu se instalează însă la Luvru, unde se făceau lucrări, ci la Hotel des Ambassadeurs, aproape de Palatul Luxembourg, unde locuia mama sa.
Pe 10 noiembrie, regele merge să-i facă o vizită mamei. Maria de Medici îi reamintește promisiunea făcută la Lyon de a-l îndepărta pe Richelieu.
Ludovic îi cere un răgaz, lucru care nu face decât să sporească mânia reginei mamă. Aceasta o concediază pe doamna de Combalet, doamna sa de onoare, care era nepoata cardinalului, umplând-o de ocări.
Richelieu se prezintă la Maria de Medici pentru a-i cere îndurare pentru protejata sa, însă regina îl face și pe el cu ou și cu oțet -ingrat, trădător, viclean – și îi retrage titlul de superintendent, de șef al Consiliului și de șef al trezoreriei.
Regele și cardinalul, uluiți, nu reușesc să scoată nici un cuvânt, dar decid să lase să treacă noaptea – sfetnic bun – pentru a reveni a doua zi la regină, sperând să o găsească în toane mai bune.
Totuși, Richelieu este aproape resemnat, convins fiind că soarta i-a fost pecetluită.
Pe 11 noiembrie dimineața, Ludovic își vizitează din nou mama. Aceasta închide toate ușile, pretextând o stare de oboseală, și spune că nu dorește să vadă pe nimeni cu excepția regelui.
Richelieu, care convenise cu regele de cu seară, să se întâlnească la Luxembourg, se lovește de ușile închise. Bun cunoscător al palatului și șiret, el reușește totuși să se strecoare cu ajutorul unei cameriste, și dă buzna în camera reginei, exact când Maria de Medici dădea asaltul final asupra regelui pentru a-l arunca în dizgrație pe Richelieu, a-l aresta și a-l înlocui cu gardianul Sigiliului.
În Memoriile sale, cardinalul povestește:
„Dumnezeu s-a folosit de o ușă neîncuiată pentru a-mi da ocazia de a mă apăra, în timp ce încercau să îmi dea lovitura de grație.”
Maria de Medici va scrie despre acest episod:
„Dacă nu aș fi neglijat să trag zăvorul, cardinalul ar fi fost pierdut.”
François de Bassompierre va nota și el în Memoriile sale:
«S-au încuiat amândoi (regele și regina mamă – n.r.) în cabinet. Regele o rugase să accepte o amânare de șase săptămâni sau două luni înainte de a-și arăta mânia față de dl cardinal pentru binele treburilor statului, care erau în criză…”
„În acest moment, dl cardinal a ajuns și, găsind ușa de la anticameră încuiată, a intrat în galerie și a bătut la ușa cabinetului, dar nimeni nu a răspuns.
În fine, nemaiavând răbdare și cunoscând obiceiurile casei, a intrat prin mica capelă, a cărei ușă nu fusese încuiată. Dl cardinal a intrat, iar regele a rămas mirat și i-a spus reginei cu tulburare: „Iată-l, crede că va lămuri lucrurile”. Dl cardinal, sesizând uimirea lor, le-a spus: „Sunt sigur că vorbeați de mine”.
Regina i-a răspuns: „Nu-i adevărat”.
La care el a replicat: „Mărturisiți, doamnă”, iar ea a spus că da. „Da, vorbeam de dumneata ca de cel mai ingrat și mai rău dintre toți oamenii.”
Atunci, regina, mânioasă, a revărsat deopotrivă asupra cardinalului ca și a regelui un val de ocări.
Regelui i-a zis: „Preferi un lacheu în locul mamei dumitale?”
Cardinalui i s-a adresat în italiană, aruncându-i toate insultele care i-au venit la gură.
Richelieu a răspuns: „Dar, doamnă, ce spuneți acolo? Ce faceți? Mă jigniți! Mă torturați! Așa nu mai pot să trăiesc, nenorocitul de mine, care am pierdut grațiile dumneavoastră!” »
Apoi cade în lacrimi la picioarele reginei, implorând-o să-l ierte. Regina pufnește de furie iar regele îi cere ministrului său să plece.
Apoi, regele pleacă și el și se refugiază la Versailles, pentru a medita asupra situației.
Regina mamă, triumfătoare, anunță doborârea cardinalului. Anturajul său, compus din clanul de Guise și ceilalți savurează victoria.
Richelieu, simțind că a pierdut tot – carieră, avere – se retrage în apartamentele sale și își pregătește fuga la Le Havre, oraș care îi aparține. Însă amicul său, cardinalul de La Valette „îi interzice să dispară din ochii regelui…”, scrie Bassompierre. „Cine părăsește partida, pierde.”
Richelieu se suie în trăsură și pleacă la Versailles pentru a-l vedea pe rege. Ludovic îl primește cu bunăvoință în cabinetul său. Cardinalul cade în genunchi și îi mulțumește regelui „cel mai bun dintre toți stăpânii”.
Ludovic îi răspunde că este „cel mai devotat și mai iubitor servitor din lume”.
După o discuție de patru ore, cardinalul este invitat să rămână peste noapte la palat. Richelieu, încă nesigur de victoria sa, își mai prezintă o dată demisia. Regele se grăbește să o refuze și îl somează să rămână și să „țină cârma treburilor, aceasta este decizia mea irevocabilă”.
Apoi adaugă: „Sunt mai atașat de treburile statului decât de mama mea”.
Ludovic XIII își convoacă toți miniștrii și decretează că marele vinovat pentru toate cabalele din ultimul an este Michel de Marillac, pe care îl destituie și îl înlocuiește cu un om al lui Richelieu, Charles de L’Aubespine.
Frații Marillac sunt arestați. Tot clanul din jurul Mariei de Medicis este decimat: arestări, exiluri sau dizgrație. Regina mamă însăși este surghiunită la Compiegne și apoi în Țările de Jos.
Gaston d’Orleans, fratele regelui, este somat să părăsească Curtea.
Ducele de Guise dispare pe furiș în Italia pentru a nu se mai întoarce niciodată.
Richelieu, făcut duce și pair, devine adevăratul stăpân al Franței. O magistrală lovitură politică. Cei care erau siguri de victorie rămân cu buzele umflate. Ei sunt Păcăliții, cărora cartea de Istorie le-a dedicate ziua de 11 noiembrie 1630.
