Acum exact douăzeci de ani, o ploaie de meteori incandescenți a căzut peste apele Pacificului de Sud.
După cincisprezece ani de servicii folositoare umanității la o altitudine de 300 de kilometri (fusese lansată în 1986), stația Mir își încheia misiunea într-un veritabil foc de artificii nu lipsit de riscuri.
Era prima reintrare în atmosferă din istorie provocată special pentru a dezintegra o navă cosmică.
Având în vedere că Mir cântărea circa 130 de tone, erau de temut pagube serioase dacă manevra nu era executată cu precizie.
Erorile spațiale din trecut dădeau frisoane oamenilor de știință. Într-adevăr, cu ocazia scoaterii de pe orbită a Salyut 7 (strămoașa stației Mir) și a Skylab (prima stație spațială americană), situația a fost la un pas de catastrofă.
Stația Salyut 7, care a reintrat în atmosferă pe 7 februarie 1991, trebuia să dispară în apele Atlanticului de Sud. Însă resturile obiectului cosmic s-au dezmembrat deasupra Argentinei, mai ales deasupra orașului Capitan Bermudez, la 400 de kilometri de Buenos Aires.
Prăbușirea s-a produs noaptea și, din fericire, nu a provocat nici o victimă.
În ceea ce privește Skylab, care a căzut pe Pământ în 1979, acesta a provocat o ploaie de resturi peste un oraș de pe coasta de sud a Australiei. Cea mai mare bucată (70 de tone) s-a prăbușit însă în interiorul mai puțin populat al țării. Nici de această dată nu s-au semnalat victime.
Din fericire, scoaterea de pe orbită a stației Mir s-a desfășurat conform planului. Operațiunea a fost controlată de o navă cargo Progress, ale cărei propulsoare au fost utilizate pentru a coborî gradual perigeul (punctul cel mai jos de pe orbită), până când au provocat intrarea în atmosferă.
Când a fost scoasă de pe orbită, stația Mir era neocupată de câteva luni. A o menține pe orbită la 300 de kilometri altitudine era extrem de costisitor, deoarece trebuiau trimise periodic misiuni de reaprovizionare cu carburant.
Pe această orbită, Mir cobora în mod natural cu 200-800 de metri zilnic, deci era nevoie periodic de o repornire a motoarelor pentru a evita o intrare catastrofală în atmosferă, scrie Science et Avenir.
Concepută inițial pentru a funcționa cinci ani, stația rusă a rămas în spațiu de trei ori mai mult. Însă, în timpul ultimilor săi trei ani de viață, s-au înmulțit incidentele tehnice (scurgeri, pene informatice, incendii…).
Cea mai mare a fost o pierdere a legăturii de comunicații pe 25 decembrie 2000, care i-a făcut pe mulți să se teamă de o scăpare a stației de sub control.
