Orașele britanice sunt din nou vizate. De data aceasta, nu mai este vorba de războiul „Blitz” din 1940, cu atacuri în valuri ale bombardierelor.
De data aceasta, britanicii se confruntă cu o armă nouă: bomba zburătoare. În realitate, o adevărată rachetă de croazieră.
Lungă de 7,90 metri, cu o încărcătură de 750 de kilograme de explozibil, V1 este propulsată de un pulso-reactor, dar trebuie mai întâi să fie catapultată de pe o rampă de lansare solidă.
Racheta părăsește rampa cu circa 250 de kilometri pe oră, dar atinge viteza maximă abia după ce pistonul de lansare se desface de sub burta sa.
Se întâmplă uneori ca pistonul să nu se desfacă, și atunci racheta se prăbușește după un zbor de 500 de metri.
Când bomba zburătoare își face apariția, britanici debarcaseră deja în Normandia. Germania era aproape de înfrângerea finală.
Armele V1 sunt pentru Hitler o ultimă tentativă de a relua inițiativa.
Germanii vor trimite spre Anglia până la 250 de astfel de rachete pe zi, de la zecile de rampe de lansare instalate pe malurile Canalului Mânecii.
Șaptezeci de V1 cad asupra Londrei zilnic, omorând în trei luni 6.000 de locuitori ai capitalei britanice.
Aviația britanică avea mari dificultăți să le intercepteze și să le distrugă în zbor.
Grație unui membru al Rezistenței franceze, Michel Hollard, care localizează cele 104 rampe de lansare germane, aviația britanică va putea să le distrugă una câte una și să anihileze amenințarea.
Atacurile cu V1 împotriva Angliei încetează pe 1 septembrie 1944.
Ele se reiau cu o intensitate mai mare împotriva Belgiei, care era pe cale să fie eliberată de Aliați, din 21 decembrie 1944 până în 20 ianuarie 1945, de la rampele de lansare amplasate pe teritoriul german.
Dintr-un total de aproximativ 20.000 de bombe V1, jumătate cad peste aglomerările urbane Anvers și Liege.
Între timp, pe 8 septembrie 1944, își fac apariția adevărate rachete, mai puternice și cu o rază de acțiune mai mare: V2, având fiecare o tonă de explozibil.
Spre deosebire de V1, aceste puternice rachete cu combustibil lichid nu au nevoie de rampe de lansare masive și fixe.
Ele sunt lansate de pe instalații mobile și ușoare, ceea ce complică enorm reperarea lor.
O mie și o sută de V2 cad peste Londra până pe 27 martie 1945. Bilanțul lor este de 2.700 de morți. Alte V2 lovesc Belgia, în paralel cu V1.
Rachetele V2 au fost puse la punct în centrul de cercetări ultrasecret din Peenemünde, pe insula Usedom, în Marea Baltică, sub direcția genialului inginer Wernher von Braun, care pe atunci abia împlinise 32 de ani.
Von Braun a început munca la rachete în 1932, la centrul experimental Kummersdorf.
Hitler îl remarcă și îl numește în 1936, pe când avea doar 24 de ani, director al centrului din Peenemünde, unde lucrează 12.000 de oameni.
După capitularea Germaniei, von Braun reușește să scape de sovietici și fuge până în Bavaria, unde se predă francezilor. Aceștia îl predau americanilor, pentru care inginerul va proiecta rachete intercontinentale, capabile să lovească URSS.
În 1958, von Braun trece la NASA unde își va împlini marele său vis: să trimită oameni pe Lună. El este cel care va conduce programul Apollo.
Wernher von Braun moare pe 17 iunie 1977, la Alexandria, în Virginia.
