Evenimentul, care are loc la aproximativ jumătate de secol după moartea lui Mahomed (632), va provoca scindarea irevocabilă a lumii islamice.
Tensiunile din sânul Islamului au început în 661, odată cu asasinarea lui Ali, soțul Fatimei, fiica Profetului. Rivalul lui Ali, Muawiya, își ia titlul de calif, devenind liderul tuturor musulmanilor și întemeietorul dinastiei Omeyazilor.
Muawiya îl convinge Al-Hassan, fiul cel mare al lui Ali, să renunțe la drepturile sale de calif, însă fratele mai mic al acestuia, Al-Hussein, continuă să refuze recunoașterea lui Muawiya.
După moartea califului Muawiya în 680 și înscăunarea fiului său, Yazid, Al-Hussein pleacă cu o mică oaste de soldați credincioși de la Mecca la Kufa (azi, în Irak), unde îl așteaptă adepții lui Ali, numiți „șiiți”, ceea ce înseamnă „susținători”.
La Kerbala, lui Al-Hussein îi iese în cale armata guvernatorului omeyad bin-Ziad. Acesta atacă mica trupă, iar Al-Hussein și 72 dintre fidelii săi sunt uciși.
Moartea acestuia marchează ruptura ireparabilă până azi dintre musulmanii șiiți și sunniți. Primii se definesc ca adepți ai lui Ali, ginerele Profetului Mahomed, de unde și numele lor. Ceilalți se raportează la „sunna”, cuvânt arab care desemnează tradiția musulmană.
Sunniți sunt majoritari în lumea musulmană, în vreme ce șiiții sunt majoritari în zona Mesopotamiei și Persiei (Iran și Irak) și puternic reprezentați în Liban.
Șiiții comemorează în fiecare an msacrul de la Karbala, în cadrul unor procesiuni sângeroase, în care credincioșii se flagelează sau se crestează cu cuțitele (inclusiv copiii) pentru a-și manifesta durerea.
