„Marele Război Turc”, care a durat 15 ani (1684-1699) și a fost o încercare de a opri expansiunea otomană spre Europa, a constat din numeroase conflicte mai mici.
Printre acestea, Războiul din Moreea, între venețieni și turci, în care viitorul doge al Veneției, Francesco Morosini, comandantul forțelor Serenisimei Republici, a primit ordin să elibereze Atena și împrejurimile sale din mâinile otomanilor.
Acropole s-a dovedit însă un obiectiv dificil. Otomanii săpaseră tranșee și ridicaseră fortificații în vârful colinei, unde se adăpostiseră, iar cea mai mare parte din populația turcă locuia printre monumentele antice sau chiar în interiorul acestora.
Propileea lui Pericle era încă în ruine după explozia unui depozit cu praf de pușcă, în 1656, în timp ce Erecteumul fusese transformat în harem.
Din acest motiv, pentru Morosini ținta cea mai logică a părut a fi Parthenonul și și-a amplasat artileria pe dealul Philippapus.
În ciuda distrugerii recente a Propileei, Parthenonul era folosit de turci ca depozit de muniție, probabil în ideea că venețienii nu vor risca o distrugere a monumentului.
Nu a fost cazul.
Pe 26 septembrie 1687, Morisini a ordonat foc, unul dintre obuze nimerind direct peste depozitul de praf de pușcă. A urmat o explozie puternică, aceasta determinând prăbușirea „cellei”, spațiul din templu unde se afla zeul protector, spulberarea părții centrale a zidurilor și distrugerea celei mai mari părți din friza din Phidias.
Multe dintre coloane s-au năruit la rândul lor, fapt care a dus la prăbușirea arhitravelor, triglifelor și metopelor.
Mai târziu, Morosini a descris tirul ca fiind „norocos”. Peste 300 de soldați turci au fost uciși iar focul a făcut ravagii în adăposturile otomane, facilitând cucerirea orașului.
Totuși, peste un an, venețienii au fost nevoiți să abandoneze zona, sub amenințarea trupelor otomane.
Interesant este că le-a trecut prin cap să arunce în aer ce mai rămăsese întreg din Parthenon, însă, în cele din urmă, au renunțat.
