Din punct de vedere meteorologic, ce am trăit acum o săptămână, când soarele de afară ardea ca la sfârșit de primăvară, se numește ”vară indiană”. Un termen importat din America de Nord pentru a descrie banala ”toamnă târzie” care încă de prin anii ’70 nu părea să mai acopere aria semantică a unei veri muribunde.
Acum vara indiană a devenit toamnă bacoviană, dar amintirea ei e încă vie și caldă sub picăturile reci de ploaie. Am devenit cam melancolic, dar e probabil din cauza melodiei a cărei istorie vreau să o spun.
Interesant este că la răspândirea expresiei ”vara indiană”, pe care o puteți găsi chiar și prognozele meteo românești din această toamnă, a contribuit o melodie de acum 44 de ani. E scrisă de un italian, care a vrut să plângă de dorul Africii, dar e interpretată de un evreu cu descendență ucraineană, născut în America, dintr-un tată considerat o legendă națională a Greciei. Piesa, produsă de o casă de discuri americană, însă, e prezentată drept una dintre cele mai de valoare moșteniri culturale ale Franței moderne!
Dar nu numai faptul că trecem acum printr-o ”vară indiană” mă face să scriu povestea asta, ci și că lunea trecută, interpretul piesei ar fi împlinit 81 de ani dacă nu ar fi sfârșit tragic acum patru decenii.
Africa rămâne nesalvată
În 1973-1974, un compozitor italian care nu cunoscuse gustul succesului, Salvatore Cutugno, a scris o piesă despre dramele sociale și ecologice din Continentul Negru, Africa, dar și despre farmecul acestei lumi. Piesa trebuia să fie interpretată de formația sa, Albatros. A fost un eșec! Nu de proporții, că nu pariase nimeni prea mulți bani pe lamentația italianului, dar nimeni nu a remarcat lălăiala cântată într-o engleză precară.
Aveți aici versiunea originală:
E greșit când spun ”nimeni”, pentru că doi francezi, Claude Lemensle și Pierre Delanoe, au intuit potențialul melodiei. Delanoe era o legendă în Franța, scrisese versuri pentru Edith Piaf, Mireille Mathieu sau Charles Aznavour. A luat doar linia melodică și a ras toate versurile inițiale, înlocuind mesajul social cu unul mai de succes: dragostea neîmplinită! Drama girafei lipsită de mediul vital a fost înlocuită cu promisiunea unei iubiri la malul mării, ”și ne vom iubi până când dragostea va muri”! Producătorii noii piese s-au oferit a fi americanii de la CBS.
Acum mai rămânea doar să fie găsit bărbatul care să înflăcăreze mințile spectatoarelor visătoare la un amor nebun, consumat pe nisipul unei lagune exotice. L-au găsit ușor.
Dar, până să ajungem la cel care a transformat prin timbrul vocii pentru totdeauna povestea sclavilor în una dintre cele mai frumoase cântece de iubire, să vedem ce s-a ales de compozitorul piesei.
Salvatore s-a dovedit un prenume fără noroc, așa că l-a schimbat cu porecla din școală, Toto. Toto Cutugno a profitat de succesul melodiei, dar și-a schimbat stilul și a devenit unul dintre ”băieții răi” ai Italiei. Ca solist avea să ”rupă topurile” abia în 1983, cu L’Italiano. Ca un element de fapt divers, a rupt și inimile românilor, când, la Cerbul de Aur, în 1993, a cântat ”Ciobănaș cu 300 de oi”, în italiană și română. Când a venit în România, Toto Cutugno câștigase deja Eurovision-ul cu piesa ce a fost la un pas să devină imnul Europei Unite, ”Insieme 1992”.
Urmărit de FBI, executat de producătorii de la Hollywood
Cel care avea să ridice expresia ”Vara Indiană” la nivel de metaforă internațională a fost unul dintre frumoșii acelor ani, Joe Dassin. De mai bine de cinci ani, din 1969, cucerise publicul francez prin alura de visător incorigibil. În 1973, cu doar un an înainte de transformarea ”Africii” în ”Vara indiană”, familia sa, trecuse printr-o dramă care a adăugat și o aură tragică personalității sale. Abia născut, primul său copil a murit după doar cinci zile de viață.
Până la L’ete indien, Joe Dassin mai avusese hituri, dar niciunul care să treacă dincolo de granițe. Vara indiană a rupt barierele, fiind vândute peste 2 milioane de exemplare din versiunea single. Ca să treacă oceanul, Dassin a înregistrat și o versiune în limba engleză. Practic această piesă i-a adus lui Dassin titlul de cel mai cunoscut interpret francez de pop.
Versiunea care a cucerit întreaga Europă:
Dar era el francez? Putem afirma cu mâna pe inimă că prin venele sale nu a curs nici măcar o picătură de sânge franțuzesc, deși succesul său este legat doar de această țară.
El s-a născut la New York și a copilărit în Los Angeles. A fost fiul unui personaj controversat, regizorul Jules Dassin. Acesta s-a născut în 1911, în Connecticut, fiind fiul unor emigranți evrei din Odesa, din Basarabia. În 1930, intră în Partidul Comunist din SUA, dar îl părăsește în 1939, când se semnează Pactul dintre URSS și Germania nazistă.
Devine regizor de film. Cunoaște chiar succesul cu unele filme de serie-noir, dar, în 1950, este trecut pe celebra Listă Neagră a celor cu care nu mai lucra nimeni din Hollywood, fiind bănuiți că sunt simpatizanți ai comuniștilor.
După doi ani în care nu a găsit nimic de lucru în SUA, Dassin Sr ajunge în Franța. Aici face din nou filme polițiste, de data asta fiul său, Joe, fiindu-i asistent.
Joe Dassin chiar joacă în câteva dintre filmele tatălui său, înainte de a crede că poate avea o carieră din cântat. Producțiile lui Jules Dassin îl fac celebru pe regizor în Europa, dar nu îi aduc notorietate și fiului său.
Cel mai cunoscut film al seniorului este Topkapi, pentru care prietenul său Peter Ustinov a luat Oscarul, în 1965. Pentru Topkapi, Dassin o folosește pe actrița și militanta politică Melina Mercouri. Având o legătură încă din 1955, cei doi s-au căsătorit în 1966.
Ea îl readuce în politică, amândoi fiind opozanți ai așa-numitei Junte militare. După 1974, Mercouri avea să devină activă în Grecia, ca parlamentar și ministru, în partidul social-democrat al lui Andreas Papandreu, iar Jules Dassin a fost considerat drept un cetățean de vază al Greciei democratice, după ce decide să se stabilească aici. În 2017, când moare Jules Dassin, premierul grec a citit un mesaj de doliu, ca la moartea unei valori a acestei țări.
În toată această avalanșă de evenimente din familia tatălui său, tânărul Joe Dassin părea că ”s-a retras” în Franța, dar el a cucerit-o până la a o îndemna să-l adopte.
Dacă n-ai fi existat
Ce ar mai fi de spus din această poveste care înlănțuie elemente din istoria politică și muzicală moderne? Poate doar că destinul lui Joe Dassin a fost trist precum muzica sa. În 1980, la doar 41 de ani, moare în timpul unei vacanțe în Tahiti, în urma unui atac de cord. E înmormântat în Los Angeles, locul unde în copilărie i s-a refuzat o viață normală!
Și poate e interesant de notat și că în 1976, la un an după succesul ”L’ete indien”, Pierre Delanoe scrie versurile pentru o nouă melodie, de data asta scrisă de Toto Cutugno special pentru Joe Dassin. Avea să devină hitul numărul unu al muzicii pop din Franța.
Poate o recunoașteți:
Post Scriptum: Videoclipul Verii Indiene începe cu o secvență care astăzi îi irită pe mulți: Dassin trage un fum dintr-o țigară și aruncă în mare chiștocul. Un gest nesancționat de nimeni în 1974, dar de neiertat în 2000. Este motivul – absolut corect politic – pentru care filmulețul nu mai este difuzat de televiziunile franceze, preferând alte versiuni.
