Cu cinci ani în urmă, Salah ad-Din Iusuf ibn Ayyub sau Saladin îi succedase unchiului său ca vizir al Egiptului. El reușește să își impună foarte repede autoritatea asupra țării, sprijinindu-se pe armată și pe propria familie.
Când poziția sa devine suficient de puternică, ia distanță de fostul său suzeran, Nur el-Dîn, atabegul Siriei, iar când acesta îi cere să îi predea guvernarea Egiptului, refuză.
Atunci, bătrânul atabeg îi cere fostului său locotenent ca măcar să poruncească ca în moscheile din Cairo chemarea la rugăciune să se facă în numele califului sunnit al Bagdadului și nu în numele califului fatimid al Egiptului, care era șiit.
Temându-se de o revoltă populară, Saladin ezită. Moartea califului din Cairo îi ușurează alegerea. Prin urmare, proclamă că nu mai există decât un singur calif (adică șef spiritual) pentru toți musulmanii, cel din Bagdad, și abolește califatul fatimid.
Profitând de ocazie, în septembrie 1171 își arogă titlul de sultan.
Nur el-Dîn se pregătește de o ofensivă împotriva lui Saladin, dar se îmbolnăvește și moare la Damasc, pe 15 mai 1174, lăsând ca succesor doar un copil, scrie Herodote.
Mai mult, pe 11 iulie în același an, la Ierusalim, energicul rege Amalric moare de tifos. Pentru cruciații instalați în Palestina de trei generații, pierderea este imensă.
Descotorosit de principalii săi doi rivali, Saladin părăsește Egiptul îndreptându-se către Damasc unde își face o intrare triumfală. Cucerirea restului Siriei ca și a principatelor turce din Mesopotamia (Irakul actual) au venit apoi de la sine, toate sub semnul Jihadului, „războiul sfânt”, care a animat toată activitatea lui Saladin.
Însă dorința cea mai mare a lui Saladin a fost să-i alunge pe cruciați din Ierusalim. O va realiza pe 2 octombrie 1187.
