Era prima răscoală a unui oraș din Europa ocupată de naziști.
În noiembrie 1940, la câteva luni după invazia germană, evreii din capitala poloneză și din împrejurimi în număr de aproximativ o jumătate de milion, sunt masați într-un cartier transformat în ghetou și izolat de restul orașului prin bariere și ziduri.
Cartierul fiind tăiat în două de un bulevard, evreii trec dintr-o parte într-alta cu ajutorul unei pasarele.
Ghetoul ocupă 300 de hectare, ceea ce face ca densitatea populației să fie de 150.000 de locuitori pe kilometru pătrat (adică de patru-cinci ori mai mare decât într-un oraș normal.
Asemenea tuturor ghetourilor, și cel din Varșovia este administrat de un consiliu evreiesc („Judenraat”), prezidat de un inginer, Adam Czerniakow, desemnat de primărie.
Pe 22 iulie 1942, nemții îi cer o listă cu copii care să fie transferați în Est, în lagărele de muncă. Cel puțin acesta era motivul oficial.
Este posibil ca Adam Czerniakow să fi avut informații despre adevăratul scopt al acestor convoaie de la evreii care reușiseră să evadeze din lagărul de exterminare din Chelmno.
Sau pur și simplu să fi apreciat că trimiterea unor copii în niște lagăre de muncă echivalează oricum cu condamnarea lor la moarte.
Ca un om de onoare, Czerniakow nu poate participa la această infamie și decide să se sinucidă. Le lasă coreligionarilor săi o scrisoare emoționantă pentru a-și cere iertare pentru gest, însă fără a oferi vreo explicație despre care ar fi putut fi soarta viitorilor deportați.
Fără sprijinul lui Czerniakow, germanii încep „Marea Deportare”. În fiecare zi, între 5.000 și 6.000 de evrei sunt duși la Umschalgplatz, și de acolo transferați cu trenul la Treblinka.
Pe 12 septembrie 1942, când prima etapă a deportării se încheie, nu mai rămân decât 60.000 de supraviețuitori în ghetoul a cărui suprafață a fost redusă drastic de germani.
Pe 18 ianuarie 1943, la apogeul celui de-Al Doilea Război Mondial, în timp ce Wehrmachtul se află în mare dificultate la Stalingrad, începe a doua etapă a deportării evreilor din Varșovia.
Însă, de data aceasta, ultimii supraviețuitori din ghetou nu mai au nici o îndoială în privința soartei care-i așteaptă.
Printre ei se află vreo sută de responsabili ai mișcării de tineret care nu au cunoscut foamea și suferințele primilor doi ani de viață în ghetou și și-au păstrat intactă energia.
Ei sunt cei care organizează imediat rezistența. Fug, se ascund, ripostează, de bine, de rău tentativelor germane cu puținele arme pe care le au la dispoziție.
Pe 19 aprilie 1943, când 850 de soldați germani pătrund în forță în ghetou pentru a-l lichida definitiv, evreii îi așteaptă deciși să reziste, baricadați în beciurile lor.
În număr de aproximativ 3.000, grupul de rezistenți este coagulat în special în jurulOrganizației Combatanților Evrei, condusă de tânărul Mordechai Anilewicz, și al Uniunii Evreiești Armate, a lui Pawel Frenkiel.
Generalul SS Jürgen Stroop, care conduce operațiunea, este surprins de rezistență. Cheamă în ajutor încă 2.000 de soldați și tancuri.
În lupte mor aproximativ 6.000 de evrei sau se sinucid, cum a fost cazul lui Moderchai Anilewicz, pe 8 mai 1943. Alți 7.000 sunt împușcați pe loc. Restul sunt deportați.
O mână reușesc să scape în mod miraculos de la moarte fugind prin rețeaua de canalizare.
Odată revolta zdrobită, ghetoul este ras de pe fața pământului.
Tragedia va deveni pentru evrei și pentru adversarii nazismului un simbol al spiritului de rezistență.
Cancelarul german Willy Brandt va îngenunchea pe 7 decembrie 1970 în fața Memorialului închinat revoltei ghetoului din Varșovia, într-un gest de pocăință istorică.
