Operațiunea Toucan
În anii 1970, KGB era atât de puternic (și Occidentul atât de vulnerabil) încât era capabil să manipuleze principalele organe de presă capitaliste în folosul său.
Așa s-a întâmplat cu New York Times în cadrul Operațiunii Toucan.
Lansată în 1976, această operațiune desfășurată în comun de serviciile sovietice și cubaneze a urmărit discreditatea conducătorului chilian Augusto Pinochet, care considera comunismul drept inamicul său cel mai mare.
În același an, New York Times publica nu mai puțin de 66 de articole despre încălcarea drepturilor omului în Chile. Prin comparație, ziarul a dedicat mai puțin de zece articole problemelor similare din Cambogia sau Cuba. Despre maltratarea drepturilor omului în Uniunea Sovietică sau în restul Europei de Est, nici o vorbuliță.
În plus, KGB a fabrica o „corespondență” între Pinochet și șeful Direcției Naționale de Informații din Chile (DINA), Manuel Contreras. În scrisori era descris un plan detaliat de neutralizare a opozanților regimului Pinochet aflați în exil.
„Corespondența” a fost lăsată să se „scurgă” în presă.
Jurnaliștii au mușcat momeala KGB cu tot cu plută, făcând mare tapaj pe marginea acestor scrisori inventate în laboratoarele sovietice.
Prestigiul lui Pinochet a suferit pierderi enorme de imagine de pe urma acestor făcături, spre satisfacția Moscovei.
Operațiunea Ryan
A fost operațiunea informativă cea mai importantă și complexă din istoria sovietică.
Încredințată KGB și GRU (serviciul sovietic de informații militare), ea a fost lansată în 1981, iar „Ryan” reprezenta acronimul de la „Atac cu rachetă nucleară”.
Scopul operațiunii era de a detecta cât mai timpuriu pregătirile unei lovituri nucleare americane împotriva URSS și de a dezvolta o strategie optimă pentru a contracara atacul, scrie Russia Beyond.
La Casa Albă tocmai sosise cel mai anticomunist președinte american din istoria Statelor Unite: Ronald Reagan. Acesta dictase o înăsprire fără precedent a atitudinii față de URSS.
În cadrul Operațiunii Ryan, agenții sovietici din afara Pactului de la Varșovia și-au întețit puternic activitatea. Erau supravegheate îndeaproape toate persoanele susceptibile să dea ordin sau să participe la lansarea unui atac cu rachete nucleare.
În plus, a fost creată o întreagă rețea de spionaj „în adormire”, care trebuia să se activeze în cazul unui război nuclear.
Operațiunea a fost întreruptă în 1984, după moartea inițiatorilor ei: secretarul general al PCUS, Iuri Andropov, și ministrul Apărării, Dmitri Ustinov.
KGB contra Hezbollah
Pe 30 septembrie 1985, foarte aproape de ambasada URSS de a Beirut, membri ai mișcării islamiste șiite pro-iraniene Hezbollah au răpit patru diplomați sovietici, dintre care doi ofițeri KGB.
Răpitorii au cerut încetarea epurării șiiților din nordul Libanului de către forțele siriene ale lui Hafez Al-Assad.
Pentru a arăta că nu glumește, Hezbollah a executat unul dintre ostatici. Moscova a făcut presiuni asupra lui Assad iar epurarea a fost anulată.
Dar miliția șiită nu avea nici un interes să-i elibereze pe ceilalți trei ostatici, care se dovediseră o pradă prețioasă, și formulau noi pretenții.
Conducerea KGB a început să caute o soluție. Au fost aflate numele principalilor răpitori și locul de detenție al diplomaților. Însă, ideea de a lua ca trupele speciale sovietice să ia cu asalt clădirea a fost respinsă rapid – era prea „zgomotoasă”, risca să agite inutil apele și se putea solda cu victime, inclusiv dintre ostatici.
Atunci a intrat în scenă șansa. În timpul unor schimburi de focuri obișnuite cu armata libaneze, unul dintre răpitori și fratele său au fost uciși.
Deși Moscova nu avusese nici o implicare în uciderea celor doi, a fost lansat și apoi exploatat abil zvonul că Rusia a început lichidarea răpitorilor, unul câte unul.
Între timp, Iuri Perfiliev, șeful celulei KGB din Liban, i-a făcut o vizită fondatorului Hezbollah, ayatollahul Mohammad Fadlallah (foto). Acesta l-a primit cu amabilitate pe ofițerul sovietic, dar a respins toate propunerile acestuia de rezolvarea crizei ostaticilor.
Exasperat, Perfiliev a început să spună lucruri pentru care nu fusese mandatat. A declarat că reședința ayatollahului Khomeini de la Qom nu se afla departe de frontiera sovietică și că, din cauza unei erori tehnice sau umane, era posibil ca oricând o rachetă să plece spre acel oraș.
„Să dea Dumnezeu sau Allah ca racheta aia să nu aibă focos activ”, a supralicitat ofițerul.
Amenințarea a funcționat. După câteva momente de tăcere adâncă, Fadlallah a spus: „Cred că lucrurile se vor aranja”.
Două zile mai târziu, ostaticii erau eliberați.
