Istoria Diviziei 1 de voluntari „Tudor Vladimirescu” începe la câteva luni după capitularea forțelor Axei la Stalingrad, mai exact la 2 octombrie 1943, când s-a aprobat constituirea pe teritoriul Uniunii Sovietice a unei unități din prizonierii de război români. Încadrată în Armata Roșie, divizia voluntarilor români făcea parte din strategia sovieticilor de avea unități etnice care să lupte alături de ei în război, anterior în Uniunea Sovietică fiind înființate Divizia 1 poloneză „Tadeusz Kościuszko” condusă de colonelul Zygmunt Berling, precum și Brigada independentă cehoslovacă a colonelului Ludvig Svoboda. Merită menționat faptul că printre inițiatorii constituirii Diviziei „Tudor Vladimirescu” s-a aflat și Ana Pauker, membră marcantă a mișcării comuniste din România, eliberată în mai 1941 la cererea expresă a URSS în cadrul unui schimb de deținuți politici. Conform deciziei Comitetului de Stat al Apărării sovietic din 4 octombrie 1943, Divizia „Tudor Vladimirescu” urma să adopte structura unei divizii de pușcași din Armata Roșie, fiind organizată pe trei regimente de infanterie numite „de panduri”, un regiment de artilerie (cu tunuri și obuziere de 76,2, respectiv, 122 mm), un batalion antitanc, un batalion de pioneri, o companie de recunoaștere și una de transmisiuni, efectivul total necesar unității fiind estimat la 9.380 de oameni. Mai mult decât atât, divizia urma „să fie înzestrată cu armament și aprovizionată cu materiale de război aflate în dotarea și echiparea Armatei Roșii”, astfel că românilor li se vor repartiza uniforme sovietice însă cu însemne de grad românești. În plus, pe mâneca stângă a vestonului combatanții din „Tudor Vladimirescu” vor purta un semn distinctiv: ecusonul cu emblema diviziei. Creată și trimisă spre aprobare Direcției generale politice a Armatei Roșii pe 17 noiembrie 1943, emblema Diviziei „Tudor Vladimirescu” avea forma unui scut pe care erau reprezentate o sabie și tricolorul, pe aceasta din urmă fiind suprapuse inițialele numelui unității – „TV”.
Foto: Tancuri germane PzKpfw V Panter ale Diviziei Blindate „Tudor Vladimirescu – Debrețin” la parada din 1 mai 1948
Pactul cu „Diavolul Roșu”
În ceea ce privește încadrarea cu personal a marii unități, merită precizat faptul că potrivit colecției de documente „Prizonieri de război români în Uniunea Sovietică” (Monitorul Oficial, 2013), primii oameni care s-au înscris în „Tudor Vladimirescu” au fost „emigranții români antifasciști” – adepți ai mișcării comuniste – însă baza diviziei avea să fie reprezentată de foștii combatanți ai Armatei Române eliberați din lagărele sovietice de prizonieri de război. Conform documentelor din arhivele rusești, pentru înscrierea în unitatea de voluntari, pe parcursul anului 1943 din lagărele sovietice au fost eliberați un număr de 9.419 prizonieri români de război. Decizia înscrierii sau nu în „Tudor Vladimirescu” a fost, cel mai probabil, una dintre cele mai dificile alegeri a prizonierilor români, care au avut de ales între posibilitatea de a se întoarce acasă, la cei dragi, chiar și în rândurile unei armate străine sau varianta unei morți lente și chinuitoare în lagărele de muncă din Siberia. Alegând în funcție de cum le-a dictat conștiința sau unele interese de moment, pactul cu „Diavolul Roșu” avea să facă în final diferența dintre viață și moarte, însă peste zeci de ani această alegere avea să fie văzută de unii români ca fiind ceva de neiertat. Desigur, acest verdict este dat de cele mai multe ori de oameni „baricadați” cât mai confortabil în intimitatea propriei locuințe, departe de ochii indiscreți ai lumii, doar la un click distanță de universului celui de-Al Doilea Război Mondial. Greu de spus însă ce am fi făcut noi într-o situație similară. Cert este faptul că dacă soldații și subofițerii aflați în prizonieratul sovietic au fost relativ ușor de convins să se înscrie în Divizia de voluntari „Tudor Vladimirescu”, nu același lucru se poate spune despre ofițerii români capturați. Astfel, „puțini ofițeri români au putut să fi convinși să se înroleze în această mare unitate – menționează colectivul de autori în lucrarea „Armata Română 1941-1945” (Editura RAI, 1996) – astfel că necesarul de cadre de comandă a fost completat cu câteva sute de TR-iști, gradați și subofițeri”. Conform unui document înaintat de Beria – Comisar al poporului pentru afacerile interne al URSS – lui Stalin, la Şcoala Militară de la Riazani din regiunea militară Moscova, în iarna anilor 1943-1944, au fost pregătiţi un număr de „500 de locotenenţi de infanterie, artilerie şi de transmisiuni, proveniţi din efectivele corpului de sergenţi, prizonieri de război”. Mai mult decât atât, românii care terminaseră anterior în România școlile de ofițeri în rezervă au fost avansați ofițeri de către sovietici, astfel că din punt de vedere statistic, jumătate din cadrele diviziei proveneau din soldați, sergenți și subofițeri avansați. Totodată merită menționat faptul că în organigrama marii unități au fost introduși și ofițeri sovietici, aceștia fiind folosiți ca ofițeri politici, imprimând diviziei „un puternic caracter ideologic”. Comanda Diviziei „Tudor Vladimirescu” a fost încredințată la 15 noiembrie 1943 locotenent-colonelului Nicolae Cambrea, la rândul său prizonier de război, după ce în prealabil – conform mărturiei „pandurului” Ion Dumbravă – sovieticii se loviseră de refuzurile succesive ale colonelului Iosif Ciobanu și ale generalului Mihail Lascăr, foști comandanți ai Regimentului 27 Infanterie, respectiv, al Diviziei 6 Infanterie române. La 7 februarie 1944 constituirea Diviziei „Tudor Vladimirescu” era considerată de Beria ca fiind îndeplinită, efectivul marii unități cuprinzând 9.562 de militari (856 de ofițeri, 4.393 de sergenți și 4.313 soldați). Mai mult decât atât, deși „divizia a fost dotată în întregime cu armament și cu diverse tipuri de bunuri”, comisarul poporului era de părere că „pregătirea de luptă a diviziei se va termina la 10 februarie 1944”, aceasta fiind, potrivit unei evaluări preliminare a Comandamentului militar al regiunii Moscova, „bine pregătită”. În ceea ce privește misiunea marii unități – conform lucrării „Armata Română în Al Doilea Război Mondial” (Editura Enciclopedică, 1999) – dacă inițial „se făcea apel la sentimentele patriotice ale prizonierilor, la necesitatea luptei împotriva regimului antonescian și a Germaniei, la lupta pentru eliberarea părții de nord-vest a României, ocupată de Ungaria în 1940 destul de repede au început să apară și alte precizări, relevantă fiind în acest sens cea făcută de generalul Petrov, la 4 februarie 1944, [când] a afirmat că existau două posibilități: «întrebuințarea diviziei ca mare unitate operativă pe front și ca unitate de menținere a ordinii în țară»”. Din păcate, ofițerul sovietic „nu a precizat însă care ordine trebuia menținută, cine avea să o stabilească și în numele cui trebuia păstrată”.
Botezul focului în România
În primăvara lui ’44, pe măsură ce Armata Roșie se apropia de granița României, Divizia „Tudor Vladimirescu” a fost subordonată la 29 martie Frontului 2 ucrainean, a doua zi, „pandurii” depunând jurământul militar „poporului român, pe drapelul românesc”, după cum avea să-și amintească peste ani un fost voluntar. Începând din 31 martie 1944, marea unitate a început deplasarea spre front, debarcând la 23 aprilie la Vapniarka (Ucraina), unde combatanții români aveau să sărbătorească ziua de 1 Mai, după intonarea imnului URSS și al imnului pandurilor. Ulterior, stabilizarea situației operative pe front, precum și amânarea ofensivei sovietice au făcut ca „Tudor Vladimirescu” să nu mai intre pentru moment în confruntare cu marile unități româno-germane ale frontului din nord-estul României, divizia de voluntari fiind păstrată în rezerva Frontului 2 Ucrainean comandat de generalul Malinovski. După declanșarea ofensivei sovietice Iași – Chișinău, Divizia „Tudor Vladimirescu” a primit la 21 august 1944 ordinul de a intra în orașul Iași, ordin care, după ieșirea României din alianța cu Germania și încetarea războiul anti-sovietic a fost contramandat. Având în vedere noua situație politică din România, marea unitate a primit indicații să-și continue marșul spre București la bordul a 150 de camioane. Ajunși în Iași pe 28 august 1944, voluntarii din „Tudor Vladimirescu” au fost împărțiți în două eșaloane, primul deplasându-se rapid spre București, unde va intra pe 31 august, după ce în prealabil primise botezul focului lângă Vaslui în timpul confruntării cu un detașament german izolat. Momentul intrării în Capitală a „pandurilor” a fost descris astfel de Mihail Sebastian în jurnalul său (Editura Humanitas, 1996): „Defilare de tancuri grele sovietice, pe Bulevardul Carol. […] Spectacol grandios. Oamenii ăștia prăfuiți, obosiți, destul de prost îmbrăcați cuceresc lumea. […] Pe urmă, [un] lung șir de camioane cu soldați români, foști prizonieri în Rusia, astăzi înarmați și echipați, luptând în Armata Roșie. Sunt tineri, veseli, excelent echipați. Se vede bine că nu vin din luptă. Detașament de paradă, care aștepta probabil intrarea în București. Lumea în stradă e încă buimăcită. Mari explozii de entuziasm, dar și [o] anumită rezervă.” Tot în ultima zi din august, dar la sute de kilometri distanță de București, în apropierea Vasluiului, „pandurii” din cel de-al doilea eșalon primeau la rândul lor botezul focului după ce au angajat lupta cu trupele germane întâlnite pe drumul spre capitala României, aceasta din urmă dovedindu-se a fi o simplă haltă în lungul parcurs spre front. Încadrată în Armata Roșie, Divizia „Tudor Vladimirescu” avea să ajungă la nord-est de Brașov intrând în subordinea Corpului 33 Infanterie sovietic, atacând inamicul pe direcția Ilieni – Sfântul Gheorghe – Malnaș. Regrupată la 9 septembrie 1944 alături de Divizia 202 Infanterie sovietică în centrul podișului transilvănean, unitatea voluntarilor români avea să contribuie – alături de Divizia 9 Infanterie – la eliberarea localităților Lunca și Leordeni de pe Valea Nirajului, pentru ca ulterior „pandurii” să fie dislocați la sud de Oradea, unde marea unitate avea să reintre în luptă la 27 septembrie 1944. A doua zi, lansând un contraatac, divizia „a reușit să stăvilească pătrunderea inamicului în fața înălțimilor de la nord de satele Mierău și Suaieu” – se menționează în „Armata Română în Al Doilea Război Mondial” (Editura Enciclopedică, 1999). Conform aceleiași lucrări, Divizia „Tudor Vladimirescu” a purtat lupte grele și la 29 septembrie, într-un moment în care forțele inamice au pătruns atât în flancul drept cât și în spatele marii unități. Rezistând pe poziție, „pandurii” aveau să respingă trupele germane spre nord (2-5 octombrie 1944) cucerind în cooperare cu Divizia 337 infanterie sovietică, aliniamentul Apateu – sud Leș – Sînmihaiul Român, de unde, la 12 octombrie vor pătrunde în Oradea. Merită menționat faptul că în timpul luptelor date în primele zile ale lunii octombrie, au fost răniți grav atât comandantul cât și șeful de Stat Major al Diviziei „Tudor Vladimirescu” – coloneii Nicolae Cambrea și Iacob Teclu – astfel că în cele două funcții de conducere aveau să fie investiți colonelul Mircea Haupt și maiorul Marin Badea. De altfel, colonelul Haupt avea să conducă marea unitate în două rânduri (2 octombrie 1944 – 30 ianuarie 1945 și 11 martie – 12 mai 1945), „intercalat” cu colonelul Iacob Teclu (31 ianuarie – 10 martie 1945). Sub noua conducere voluntarii români aveau să se remarce în luptele de la sud de Debrețin, fapt pentru care marea unitate a fost citată de Comandamentul Suprem Sovietic, adăugându-i-se totodată la titulatură și numele orașului ungar. În continuare, „pandurii” aveau să acționeze în compunerea Armatei 53 sovietice pentru cucerirea Munților Mátra (50 km sud-vest de Munți Bükk), atacând la 20 decembrie 1944 pe direcția Abasár – înălțimea cu cota 1.014 – Mátraballa, ajungând în cele din urmă în fața orașului Salgotarján, pe care l-a atacat prin surprindere în noaptea de 25 spre 26 decembrie, ocupându-l prin lupte grele de stradă. Câteva zile mai târziu, în prima zi a anului 1945, marea unitate a ieșit pe râul Ipoly, la frontiera ungaro-cehoslovacă, grupându-și forțele la Nógrádszakál, de unde, la 2 ianuarie a lansat un atac împreună cu Diviziile 110 Infanterie și 1 Desant Aero sovietice, pătrunzând cu Regimentul 1 „de panduri” (infanterie) în orașul Vel. Zlievce. Ofensiva diviziei de voluntari români avea să continue ulterior cu angajarea unei lupte cu inamicul la Jablonovce, pe 25 ianuarie 1945, pentru ca mai apoi această să iasă la 19 martie pe râul Hron, la Žarnovica, unde participarea la cel de-Al Doilea Război Mondial avea să se încheie pentru „Tudor Vladimirescu”.
Foto: Emblema Diviziei de voluntari „Tudor Vladimirescu”
Socotelile de după război
Trecuți la 20 martie 1945 în rezerva Frontului 2 ucrainean „pandurii” aveau să fie scoși definitiv de pe front la începutul lunii aprilie și trimiși rapid cu trenul spre țară, unde cu doar câteva săptămâni înainte fusese instalat sub presiunea sovieticilor guvernul dr. Petru Groza, situație în care Divizia „Tudor Vladimirescu” – întinerită și revigorată la începutul lui ’45, cu loturi succesive de voluntari trimiși atât din țară cât și din lagărele de prizonieri de război – avea să capete principala atenție a noilor autorități române. Altfel spus, „dacă din punct de vedere al luptelor la care a participat nu i se poate imputa nimic, – menționa colectivul de autori în monumentala lucrare „Armata Română în Al Doilea Război Mondial”, (Editura Enciclopedică, 1999) – divizia îndeplinindu-și misiunile pe câmpul de luptă după 23 august 1944 la fel ca și marile unități ale Armatei Române, «pandurii» luptând și jertfindu-se pentru același ideal ca și ceilalți militari români, din punct de vedere politic, după impunerea de către sovietici la 6 martie 1945 a guvernului prezidat de dr. Petru Groza, Divizia «Tudor Vladimirescu» a devenit principalul sprijin militar intern al guvernului pro-sovietic în acțiunea de consolidare a puterii.” Merită amintit și faptul că în ceea ce privește statutul voluntarilor români din „Tudor Vladimirescu”, conform lucrării „Armata Română 1941-1945” (Editura RAI, 1996), acesta „nu a fost clar până la sfârșitul războiului, însă sistemul a fost tolerat din rațiuni politice de autoritățile române”. Din punct de vedere juridic, conform articolelor 498 – 499 și 501 din Codul de Justiție Militară adoptat în 1939, „pandurii” se găseau în situația de a fi considerați trădători de țară. Drept consecință, în cazul în care ar fi fost capturați de autoritățile militare române, aceștia urmau să fie executați. Acesta este, poate, și motivul pentru care Divizia „Tudor Vladimirescu” a activat în cadrul Armatei Roșii de la înființare și până la 15 august 1945, când alături de o a doua diviziei de voluntari români constituită în URSS – „Horea, Cloșca și Crișan” – a fost integrată în Armata Română prin Decretul – Lege nr. 2.625 semnat de regele Mihai. Este de prisos să ne gândim dacă, după această dată, vreun fost prizonier de război român a avut de dat socoteală autorităților pentru că s-a înscris voluntar în „Tudor Vladimirescu”. Din contră, pentru o parte a tovarășilor de arme ai „pandurilor”, stagiul ca voluntar în „Tudor Vladimirescu” avea „să dea bine” la dosar propulsându-i în poziții la care poate nici nu au sperat. Ioan Rab (1904-1973), de exemplu, a fost membru al PCR încă din 1932, rămânând „cu consimțământul partidului” în Basarabia după ocuparea acestea de sovietici în ’40. Înscris în „Tudor Vladimirescu” în noiembrie 1943, a fost numit adjunct al comandantului Companiei de transmisiuni, cu gradul de sublocotenent, ulterior fiind avansat locotenent. A participat la luptele din Transilvania, Ungaria și Cehoslovacia, fiind decorat cu Ordinul sovietic „Steaua Roșie”. După război, a fost director-adjunct pentru educaţie, cultură şi propagandă la Subsecretariatul de stat al aerului (septembrie 1945-decembrie 1946), pentru ca din iulie 1949 să fie, pe rând, director de cadre la Direcţia superioară politică a armatei și mai apoi şef al Direcţiei cadre din Ministerul Forţelor Armate. În prima jumătate a anilor ’50, avea să fie ales deputat în Marea Adunare Naţională şi membru al Prezidiului Marii Adunări Naţionale, ulterior fiind numit ministru adjunct la Ministerul Construcţiilor şi al Întreprinderilor de Materiale de Construcţie. Din iunie 1954 și până în aprilie 1963 a fost Ambasador Extraordinar şi Plenipotenţiar al RPR în URSS, Cehoslovacia, Finlanda, Mongolia (ultimele două cu reședința la Moscova) și în Iugoslavia. De cealaltă parte, au existat voluntari ai Diviziei „Tudor Vladimirescu” care, la câțiva ani după revenirea în țară s-au retras din activitate. Un astfel de exemplu este cel al colonelului Iosif Ciobanu, fost comandant al Regimentului 27 Infanterie care a fost luat prizonier la 24 noiembrie 1942 la Raspopinskaia, trecând prin lagărele de la Temnikov, Oranki şi Krasnogorsk. Manifestând inițial rezerve faţă de ideea creării unităţilor de voluntari din rândul prizonierilor români de război, avea să se alăture Diviziei „Tudor Vladimirescu” abia la 4 aprilie 1945, făcând parte din Comandamentul marii unități astfel că nu avea să participe la luptele de pe Frontul de Vest. S-a pensionat în anul 1949, la doar 51 de ani.
În ceea ce privește Divizia „Tudor Vladimirescu”, pentru felul cum s-a comportat în timpul luptelor de pe Frontul de Vest, aceasta a fost decorată de Prezidiul Sovietului Suprem al Uniunii Sovietice cu Ordinul „Drapelul Roșu”. Ulterior, în 1946, drapelul marii unități, precum și cele trei regimente de infanterie au fost decorate cu Ordinul „Mihai Viteazul” cu spade clasa a III-a, un an mai târziu, Regimentului 1 Artilerie fiindu-i acordată „Steaua României”. Din punct de vedere operativ, marea unitate avea să fie transformată în august 1947 din divizie de infanterie în divizie blindată, fiind echipată inițial cu tehnică de proveniență germană, pentru ca ulterior, din a doua jumătate a anilor ’50, aceasta să fie înlocuită cu cea sovietică. Merită menționat că, deși din punctul de vedere al identității, denumirea de „Tudor Vladimirescu” s-a pierdut încă din mai 1949, dată la care cele două foste divizii de voluntari români au fost reunite în Corpul de Tancuri, unitatea blindată avea să-și păstreze domeniul de activitate chiar și după prăbușirea regimului comunist. La final, rămâne totuși o întrebare la care istoricii nu au (încă) un răspuns clar, dar care continuă să rămână un subiect care naște frecvent dispute în rândul românilor. Cert este faptul că înainte de a fi încadrați ca trădători sau eroi, prizonierii de război care s-au înscris voluntar în „Tudor Vladimirescu” au fost, mai presus de toate, români. Ce se află dincolo de acest aspect, va rămâne, cel mai probabil, unul dintre adevărurile incomode ale istoriei României.
