Kenny Rogers a murit la vârsta de 81 de ani. De mai bine de doi ani nu mai participa la concerte sau la orice alt tip de evenimente. Vârsta, oboseala, după o carieră intensă de șase decenii, și probabil, destule boli și-au pus amprenta pe el.
Cum destulă lume i-a publicat biografia în ultimele ore și cum moartea sa ne-a schimbat programările în jurnalul muzical de carantină, ne vom opri asupra piesei care i-a adus porecla ”The Gambler/Trișorul/Jucătorul”, aducând câteva amănunte mai puțin cunoscute despre cântecul despre care se spune că face parte din hiturile pe care nu se poate să nu-l fi ascultat măcar o dată în viață!
The Gambler a fost scrisă de Don Schlitz, acum o adevărată legendă a muzicii country & western, dar, în 1977-1978, când a conceput melodia și, mai ales, versurile, avea doar 23 de ani. Încerca să scape de munca de zilier, atârnând prin studiourile unde compozitorii își puneau piesele la punct, în speranța că una dintre ele va fi aleasă de un cântăreț mai răsărit.
Într-o după-amiază, mergând pe jos spre casă, spune Schlitz, a făcut în minte primul vers din melodia care avea să-i aducă faimă și avere. ”On a warm summer evening…”
Continuarea, însă, e și mai interesantă. După cum probabil știți deja, ”acțiunea” din The Gambler se consumă într-un compartiment de tren care merge spre ”nicăieri”. Ei bine, potrivit propriilor mărturisiri, Schlitz nu călătorise până la acea vârstă niciodată cu trenul!
Tema trenului, însă, în muzica western este predilectă, ”Calul de Fier” care traversa câmpurile, ducând rătăcitori de la o aventură spre alta, strecurându-se în repertoriul oricărui cântăreț. Tema aleasă a dictat și linia melodică și ritmul inspirate din mersul roților pe șine.
Don Schiltz mai spune că ideea unui dialog între un maestru și un învățăcel, la o gură de wiskey și o țigară, i-a fost inspirată de ”sesiunile” de sfaturi la care îl supunea tatăl său, fost polițist.
În fine, sfaturile de viață, simple, dar profunde, au fost adaptate limbajului de la mesele de joc din cazinourile texane. De fapt, multă lume susține că personajul din povestea lui Schlitz este Amarillo Slim, un personaj fabulos al meselor de joc, câștigătorul primului turneu mondial de Texas Hold’em. Poate odată vom publica episoade din viețile faunei care popula cazinourile din Sudul SUA.
Foto: Amarillo Slim în anii 1970
Fie că e Amarillo Slim sau tatăl lui Schlitz, poate chiar e o combinație a celor doi, sfaturile date de jucătorul bătrân ademenit cu o țigară și o dușcă de tărie au făcut ”carieră” la mesele de poker. Dacă tot te apuci de joc, e bine să știi să-l joci corect. Trebuie să știi când păstrezi cărțile, să știi când le arunci, când să te retragi și când să fugi. Orice mână are un câștigător și un pierzător, iar singurul lucru pe care îl poți spera este să mori în somn. Dacă privești pokerul ca pe o metaforă a încercărilor din viață, sfaturile par o lecție destul de utilă de viață.
De fapt, jucătorul chiar moare în somn, după ce îi mai dă străinului din tren ultimele sfaturi: orice jucător știe că secretul supraviețuirii stă în cărțile pe care pariezi și cele la care renunți. În fine, ultimul sfat este și cel care a indus o superstiție peste care puțini jucători de poker pot să treacă: nu îți număra niciodată banii cât ești încă la masa, o să fie destul timp pentru numărat după ultima mână!
Ultima speculație care circulă pe la mesele de joc despre versurile și muzica lui Don Schlitz este dacă jucătorul era unul de Texas Hold’em sau de mult mai rafinatul poker clasic, cel cu cinci cărți în mână.
Expresia ”you’ve gotta know when to hold’em” sugerează că ar fi vorba de varianta fast-food, cea cu două cărți împărțite fiecărui jucător și cinci comune, trei în flop și câte una în turn și river, acest joc fiind deja foarte popular după 1969. Totuși, ”Hold’em” este un termen și din varianta clasică, el definind cele două cărți pe care obligatoriu trebuie să le păstrezi în mână.
Don Schlitz a risipit această ”neclaritate”: nejucând poker, nu a ales vreuna dintre variante, ci doar a folosit expresii care îi sunau interesant.
Ajunge cu poveștile despre versuri. Să vedem ce s-a întâmplat mai departe cu piesa.
Deși era prima sa melodie, Don Schlitz are șansa ca The Gambler să ajungă la staruri consacrate la acea oră ale muzicii country.
Primul care o înregistrează este Bobby Bare, cel care deja intrase în topuri cu balada Detroit City.
Iată prima înregistrare a The Gambler, din vara lui 1978:
Nu a avut succes răsunător, fiind o interpretare clasică, bine executată, dar fără strălucire.
A urmat Johnny Cash, care a interpretat și el melodia.
Iată și versiunea sa:
Se spune că această versiune a fost auzită de Kenny Rogers când a decis să încerce și el să o cânte.
A fost imediat un hit, atât în topurile de country, cât și în cele pop. A câștigat Grammy pentru ea și a transformat-o în propria emblemă. A făcut filme și seriale intitulate The Gambler, a dus piesa până în elitistul top Country Music Hall of Fame și în exclusivista List of Most Influential Songs of All Times.
