Online

„Țânțarii” în a doua jumătate a secolului al XIX-lea

 Cătălin Pena
„Țânțarii” în a doua jumătate a secolului al XIX-lea

Savantul maghiar Szabo Iozsef, după ce întreprinsese în anii 1872 și 1873 două clătorii de studiu în Serbia, nota în lucrarea „Note de drum din Serbia din punct de vedere etnografic și geografic”:

Vom socoti tot la valahi pe așa numiții „țânțari” sau cuțo-valahi pe această rasă atât de valoroasă, răspândită pe întreaga suprafață a peninsulei. Țânțarii se trag din valahii din Macedonia și se mândresc cu originea lor latină. Oricum, țânțarii aceștia vorbesc actualmente limba valahă coruptă cu bulgărisme și grecisme, de aci am auzit numindu-i și jumătate greci.

 

Numărul lor în Serbia este de 20-25000. Din rândurile lor se recrutează: zidari, negustori, cârciumari, caravanari, uzurari (cămătari – n.red.). În genere ei îndeplinesc în Serbia rolul evreilor de la noi”.

 

Szabo arăta cu lux de amănunte cum se desfășura viața într-un sat cu populație mixtă româno-sârbă, în care locuitorii, deși izolați, trăiau în armonie, fiecare cu obiceiurile, dansurile și costumele lor, românii dezvoltând, totuși, mai mult fast prin superioritatea estetică a femeii și a gustului lor artistic.

 

El indica drumul pe care îl parcursese cu trăsura. Din Belgrad a apucat spre sud-est către Zaiciar, capitala districtului Cerna Reka. De acolo a ajuns la Pojarevaț, capitala districtului cu același nume, important și din punct de vedere politico-istoric prin pacea care s-a încheiat acolo în 18 iulie 1718, care printr-o ciudată corupție lingvistică a luat numele de Pacea de la Passrovetz.

 

Drumul până acolo l-a dus exclusiv prin sate valahe și chiar Pojarevaț era locuit în majoritate de valahi. Despre Zaiciar spunea că era un oraș nou, locuit de valahi, bulgari și sârbi.

 

Potrivit unei statistici a românilor din Turcia europeană, publicată de revista ieșeană România literară în anul 1855, în Epir, Macedonia, Tesalia, Albania și Bosnia se găseau multe sate în care locuiau români cunoscuți sub denumirea de „ţânţari" sau „cuţo-valahi". Mulți din ei erau negustori, iar cea mai mare parte păstori.

 

Numele de tsintsari (țânțari sau "cincari" în sârbește), este dat aromânilor în special de sârbi sau maghiari (cincárok). Lexicograful sârb Vuk Stefanovic Karadzic explică acest nume prin faptul că sunetele ce și ci din limba latină aromânii le rostesc tse, tsi. Karadžić a avansat și ipoteza că tsintsari vine de la tsintsi (în românește cinci), dar Theodor Capidan afirmă că folosirea relativ rară a cuvântului cinci nu poate explica acest nume, și că el poate fi atribuit mai degrabă frecvenței mari a sunetelor tse, tsi în aromână în propoziții precum „Tsi fatsi?” („Ce faci?”).

Un nume mai vechi, cu tentă peiorativă, este cel dat de greci: cuțovlahi (Κουτσόβλαχος Kutsovlahos, adică „vlah șchiop”), folosit în contrast cu numele de mavrovlahi, dat românilor din nordul Dunării. Mavrovlahi sau morlaci reprezintă un alt grup românesc balcanic, trăitor pe coasta Dalmației. Resturi de populație morlacă sunt astăzi practic cvasi-complet asimilate în populația croată, deși au încă conștiința rădăcinilor etnice.



 

 

Inapoi la articole
CAPITAL
ANIMALZOO
DOCTORUL ZILEI
EVZ MONDEN
Citește în continuare pe EVZ Istoric