În urma unei acţiuni concertate a regelui Franţei, Filip al IV-lea zis „cel Frumos”, care a ştiut să-l tragă de partea sa şi pe Papa Clement al V-lea, distrugerea Ordinului Templierilor începe pe 13 octombrie 1307, prin arestarea la aceeaşi oră, în întreaga Franţă, a tuturor Templierilor.
Clement va pronunţa abolirea Ordinului în 1312, cu ocazia Conciliului de la Viena.
Când Jacques de Molay îşi retrage public propriile mărturisiri (care i-ar fi adus „doar” închisoarea pe viaţă), el va fi ars pe rug. De aici, potrivit legendei, el îi va blestema pe Papă şi pe regii Franţei până la a treisprezecea spiţă. Pe această legendă îşi va construi Maurice Druon monumentala lucrare „Regii blestemaţi”.
Alături de Jacques de Molay este ars şi Geoffroy de Charnay, Mare Maestru al Normandiei.
În seara zilei de 18 martie, eşafodul era gata înălţat pe Ile de la Cité, insula de pe Sena din faţa catedralei Notre-Dame. Molay şi Charnay au suit pe ruguri, care au fost aprinse cu foc mic, pentru a prelungi chinurile.
Molay a început să cânte imnuri religioase. Apoi a strigat: „Clement! Judecător nedrept şi călău crud! Te blestem să te prezinţi peste 40 de zile în faţa tribunalului Marelui Judecător.”
Alte surse afirmă că l-ar fi blestemat şi pe regele Filip IV să apară în faţa Marelui Judecător peste un an.
Nu este exclus ca moartea Papei şi a Regelui exact la termenele respective să fi dat naştere legendei.
O altă legendă susţine că Marele Maestru al Templului ar fi strigat: „Blestemaţi! Blestemaţi! Să fiţi blestemaţi până la a treisprezecea spiţă a neamurilor voastre!”
Mulţimea privea cu lacrimi sinistrul spectacol şi se spune că s-au găsit persoane devotate care au adunat cenuşa cavalerilor.
Clement V a murit la o lună (pe 20 aprilie 1314) de la execuţia lui Molay de o boală cumplită.
Guillaume de Nogaret, cel care supervizase arestarea templierilor în întreaga Franţă, a murit pe 27 aprilie 1314, otrăvit.
Filip cel Frumos a dispărut câteva luni mai târziu, pe 29 noiembrie 1314, în timpul unei vânători de mistreţi, când ar fi căzut de pe cal.
La moartea sa, urcă pe tron Ludovic X Arţăgosul. Va muri doi ani mai târziu, la vârsta de 26 de ani, de o febră pe care o contractase intrând într-o grotă în care intrase să se răcorească după un „jeu de paume”.
Soţia sa, regina Clémence, era însărcinată, astfel că fratele lui, Filip cel Lung nu îşi ia decât titlul de regent. Clémence a născut pe 15 noiembrie 1316 un fiu care nu a trăit decât cinci zile (Ioan I Postumul).
Filip a devenit atunci rege cu numele de Filip V, dar nu fără a fi contestat: Ludovic X avusese cu Margareta, prima sa soţie, o fiică, Ioana, moştenitoarea Regatului Navarei. Ducele de Bourgogne, unchiul său, susţinea că ea trebuie să fie adevărata moştenitoare a Regatului Franţei.
Contestaţia a fost judecată în mod solemn în cadrul unei adunări la Paris, care l-a confirmat pe Filip V ca rege, pe baza legii salice.
Acesta a domnit şase ani şi a murit la 29 de ani.
Ultimul fiu al lui Filip cel Frumos, Carol IV, a urcat pe tron în 1322 şi va muri el însuşi şase ani mai târziu, la vârsta de 33 de ani.
Astfel, în decurs de 14 ani, cei trei fii ai lui Filip cel Frumos, au dispărut fără să lase moştenitori. Coroana a trecut la o ramură colaterală, la Filip de Valois. Însă cum văduva defunctului rege era însărcinată, acesta nu a luat decât titlul de regent, până în ziua în care aceasta a dat naştere unei fete.
Legea salică, invocată de al doilea fiu al lui Filip cel Frumos pentru a pune mâna pe tron, pecetluia în 1323 stingerea dinastiei capetiene.
