Abdul-Medjid are doar 16 ani. El se suie pe tronul padișahilor dând publicității o cartă faimoasă, Hatti Sherif (decretul) de la Gülhane. Aceasta contrazicea Coranul, dar fiind că afirma egalitatea tuturor supușilor sultanului, indiferent de religia lor.
Dimpotrivă, Coranul prevede că ne-musulmanii sunt „dhimmis” (literal, „protejați”, dar cu înțelesul de „tolerați”, dacă sunt loiali regimului islamic) sau cetățeni de mâna a doua, obligați să plătească pentru acceptarea lor taxe grele.
Prin gestul său îndrăzneț, sultanul adolescent vrea să reformeze bătrânul și anchilozatul Imperiu Otoman, amenințat cu destrămarea de neîncetatele răscoale ale popoarelor subjugate.
Tată lui Abdul-Medjid, Mahmud al II-lea, se făcuse și el remarcat încercând să le impună turcilor să renunțe la veșmintele tradiționale în schimbul hainelor europene. Acest lucru îl va reuși însă mai târziu Mustafa Kemal.
La începutul secolului al XIX-lea, Imperiul Otoman nu mai exercita asupra vecinilor groaza de altădată. În interiorul armatei, corpul de elită al ienicerilor își pierduse virtuțile ancestrale. Nemaifiind comandat direct de sultan, ci de viziri incompetenți, ajunsese măcinat de desfrâu și intrigi politice, astfel că sultanul Mahmud al II-lea a decis să-l desființeze. A ales o metodă radicală: cum ienicerii se dedau la jafuri și rebeliuni, manifestându-se fățiș împotriva reformelor preconizate de Mahmud, acesta ucide într-o singură după amiază (16 iunie 1826) nu mai puțin de 7000 dintre membrii acestora.
În Balcani, grecii și sârbii profită de slăbirea forței militare a turcilor pentru a-și câștiga autonomia cu ajutorul occidentalilor. În Africa de Nord, francezii ocupă în 1830 Regența Algeriei, aflată sub suzeranitatea Sultanului.
În 1833, vice-regele Egiptului, Mehmet Ali, amenință Înalta Poartă, iar Mahmud al II-lea este salvat de intervenția Rusiei. În schimb, Moscova cere închiderea Bosforului și Dardanelelor pentru orice vas de război străin.
După câțiva ani, Mahmud vrea să-și ia revanșa în fața lui Mehmet Ali, dar armata sa este înfrântă la Nizib pe 24 iunie 1839, iar egiptenii amenință să ia cu asalt Constantinopolul.
În această perioadă sumbră, sultanul moare, iar locul său este luat de fiul Abdul-Medjid.
Francezii și englezii intervin din nou pentru a salva Imperiul Otoman. Ei se bucură să-l țină artificial în viață pentru a obține cât mai mult profit de pe urma situației.
Mehmet Ali este nevoit să-și retragă trupele. Obține drept compensație recunoașterea dreptului său ereditar asupra Egiptului ș Sudanului.
Noul sultan, deși necopt, înțelege rapid că nu există altă cale decât modernizarea în marș forțat a imperiului său. Imediat ce ajunge pe tron el introduce egalitatea religioasă.
Este începutul uneii lungi perioade de frământări cunoscută sub numele de „Tazimat”, de la cuvântul turc care înseamnă „organizare” și desemnează un Consiliu înființat în 1854 pentru a supraveghea modul de aplicare a reformelor.
