Evenimentul Istoric > Articole online > Spectaculoasa evadare din colonia de muncă de la Cavnic, din 1953
Articole online

Spectaculoasa evadare din colonia de muncă de la Cavnic, din 1953

La 6 iunie 1953 s-a produs cea mai spectaculoasă evadare dintr-o colonie de muncă în care lucrau deţinuţi politici.

Este vorba despre evadarea a 14 deţinuţi care lucrau la mina de plumb Cavnic. Şi mai extraordinar, şi de neînţeles pentru Securitate, a fost că în aceeaşi zi, cu câteva ore mai devreme, trei deţinuţi de la mina Valea Nistrului au reuşit şi ei să evadeze.

Evadarea de la Cavnic este spectaculoasă şi prin faptul că unii dintre evadaţi au reuşit să reziste în libertate 100 de zile, înşelând vigilenţa Securităţii.

Ideea

Ideea unei evadări a aparţinut unui grup de deţinuţi care lucrau la Baia Sprie. Când aproape întregul plan era gata, au fost mutaţi la mina Cavnic. Aici au reluat planurile de evadarea, cooptând şi noi membri în grup, potrivit Memorialului Sighet.

Evadarea este povestită de unul dintre inițiatorii ei, Ion Ioanid, în extraordinara carte „Închisoarea noastră cea de toate zilele”.

Ion Ioanid a reușit să rămână cel mai mult în libertate, fiind arestat după 100 de zile, în București, aminteşte activenews.ro.

După arestare, Ion Ioanid a fost condamnat la 11 ani de închisoare.

Planul evadării a fost gândit, inițial, de 12 deținuți politici, la care s-au mai adăugat doi, chiar în ziua evadării.

Relatarea lui Ion Ioanid

În fine, a sosit și mult așteptata zi de sâmbătă (6 iunie 1953). În zorii zilei am intrat ca de obicei în mină. La o eventuală percheziție (lucru care din fericire nu se întâmpla decât la ieșirea din mină), s-ar fi descoperit lucruri ciudate asupra a 12 deținuți. Pe sub salopetă purtam câte două, chiar trei cămăși, pulovere și cojoc, iar în traistele în care în mod obișnuit ne luam câte ceva de mâncare s-ar fi găsit unele obiecte, care cu siguranță ar fi dat de gândit administrației: periuțe de dinți, săpun, câte o fașă, vată și chiar câteva medicamente. Mache, care a intrat ceva mai târziu în mina sub pretextul vizitei lunare obligatorii, prevăzută de regulament, avea asupra lui o listă nominală a tuturor deținuților din lagăr. Cum am intrat în mină, am și urcat la „intermediar”. Muream de căldură și abia așteptam să mă dezbrac de toate câte le aveam pe mine. Primele două-trei ore am lucrat normal cu Caranica la perforat. Apoi mi-am rostuit surplusul de îmbrăcăminte într-un sac de pânză de doc, care stătea în mod obișnuit atârnat la capul patului meu din baracă. Era un sac de vânătoare, pus de mama în pachetul pe care îl primisem de acasă, după proces. Mi-am mai luat o data rămas bun de la Alecu și Gușă. Nu știu care din noi eram mai emoționați, când ne-am îmbrățișat pentru ultima oară. Am pornit-o pe scări, urmărit de privirile lor îngrijorate. Trebuia să mă duc să-mi iau în primire cele trei grenade care erau ascunse în altă parte a minei. Ion Pantazi, cu mine și cu un al treilea dintre noi, eram singurii prevăzuți să avem grenade asupra noastră.

Am coborât pe suitoare până la ultimul pod, înainte de galeria principală. De aici mai aveam o singură scară până jos și am stat la pândă până ce s-a nimerit să treacă pe sub ea mai mulți deținuți. Voiam să am câțiva martori la accidentul pe care urma să-l simulez. La momentul prielnic, am început să cobor pe ultima scară, m-am făcut că alunec și am căzut de-a lungul ei cu capul în jos. Înălțimea era de vreo trei metri și, din dorința de a da impresia unui accident autentic, era cât pe-aici să și reușesc. M-am lovit zdravăn la sold și la coaste, dar fără să mă scol de jos am început să mă vait de dureri la cot. Cei câțiva deținuți care asistaseră la scenă s-au repezit să mă ajute să mă ridic și, susținându-mă, m-au dus până la postul de prim ajutor. Aci m-a luat în primire Paul Iovănescu care, de față cu unul din gardienii de la corfă, care tocmai venise să-I ceară un antinevralgic, mi-a scos salopeta și cămașa. Eu continuam să-mi joc rolul și la orice mișcare a brațului acuzam dureri insuportabile. Paul m-a examinat, m-a palpat și a declarat că am o luxație a cotului. Mi-a făcut apoi un bandaj ca să-mi imobilizeze brațul, mi l-a atârnat de gât cu o fașă făcută eșarfă și m-a trimis să stau până la sfârșitul șutului pe galeria Gheorghe, unde era aerul cel mai curat. (Tot acolo erau însă și grenadele). Gardianul și-a dat și el consimțământul, când Paul i-a explicat că nu mai pot lucrez și că, la ieșirea la suprafață, va trebui să mi se reducă luxația sub anestezie, la cabinetul medical. Așa am fost liber să-mi fac ultimele treburi, având grijă, când mă întâlneam cu câte cineva, să mă fac că mă plimb de colo până colo, din cauza durerilor acute de la cot.

Când a bătut șutul și lumea a început să se adune la corfă, m-am întâlnit cu „vărul Dică”, care a venit spre mine și m-a întrebat ce am pățit. Am vrut să-I răspund, dar nu m-a lăsat și văzând că nu-I nimeni în imediata apropiere mi s-a uitat drept în ochi, cu o privire pe care n-am s-o uit niciodată, m-a îmbrățișat și înainte de a pleca mai departe spre corfă mi-a spus:

–       Noroc, grecule, și Doamne, ajută!

O dată cu toaca bătută în conducte, care anunțase sfârșitul șutului, începea pentru noi desfășurarea acțiunii coordonate, așa cum o discutasem de atâtea ori. M-am grăbit deci spre corfă, unde unul după altul au venit și ceilalți. Ne-am adunat toți 12 la locul stabilit dinainte, strecurându-ne printre ceilalți deținuți, care se îngrămădeau deja în spațiul din fața corfei. Cele două ascensoare au început să funcționeze alternativ, unul urcând cu 6 deținuți, în timp ce celălalt cobora gol. I-am lăsat să urce mai întâi pe cei mai grăbiți. După ce au plecat vreo 30 de inși, Ducu Ciocâlteu ne-a făcut un semn și a deschis grila de la corfa care tocmai coborâse. Cei șase desemnați să plece cu prima corfă s-au înghesuit pe platforma ei și au pornit. Erau Ducu Ciocâlteu, Simion Cojocaru, Ion Pantazi. Ghiță Brânzaru, Colea Ungureanu și Titi Coșereanu. În momentul în care corfa lor s-a oprit la stația Rainer, cealaltă, goală, s-a oprit la orizontul nostru. Ne-am suit și noi: Ion Cojocaru, Ion Brânzaru, Paul Iovănescu, Miltiade Ionescu, Mircea Vueric și cu mine.

În cele câteva minute de avans pe care le aveau față de noi, primii șase trebuiau să se facă stăpâni pe situația de la Rainer. Și anume: trei din ei să neutralizeze gardianul, doi pe muncitorul civil care manipula semnalul de punere în mișcare a corfei, iar al șaselea să se substituie acestuia din urmă la semnal. Din cauza caracterului acestei acțiuni, în prima corfă s-au suit cei mai voinici dintre noi, în afară de Ion Pantazi, care avea obligația să preia semnalul. Cei cinci urmau să procedeze cât mai repede, profitând de elemental surpriză, în așa fel ca nici gardianul, nici muncitorul să nu aibă timp să strige sau să dea în vreun fel alarma. Pentru a-i imobiliza și a le pune caluș în gură, aveau asupra lor sârmă și câlți de la atelierul mecanic. Drumul cu corfa, acest ultim drum pe care îl mai făceam cu corfa, mi s-a părut fără sfârșit. Cred că și celorlalți. Toți tăceam și cred că tensiunea nervoasă era maximă. De îndată ce am pornit, m-am descorosit de bandajul care-mi împiedica mișcările. Cu toate simțurile încordate, așteptam. În penumbra puțului, am întâlnit privirea lui Paul Iovănescu. Mi-a zâmbit, în aparență la fel de flegmatic ca de obicei. Cred că mi-a transmis ceva din calmul lui molipsitor. De îndată însă a început să se lumineze. Ne apropiam de Rainer, unde atârna un bec chiar la ieșirea din corfă. Ascensorul s-a oprit. Am dat grila la o parte și am ieșit.” (Ion Ioanid, „Închisoarea noastră cea de toate zilele”, Editura Albatros, 1991, pag.169- pag.170)

Cei care au evadat

Fraţii Ion şi Gheorghe Brânzaru, ţărani din Vrancea, participanţi la răscoalele ţărăneşti, membri ai organizaţiei „Vlad Ţepeş II”

Alexandru Ciocâlteu, absolvent al Facultăţii de Drept din Bucureşti, condamnat la 22 de ani de închisoare în procesul de spionaj intentat Nunţiaturii Vaticanului

Constantin (Titi) Coşereanu, elev la Şcoala Militară, arestat sub învinuirea de „spionaj” în favoarea americanilor, condamnat la 25 de ani muncă silnică

Fraţii Ion şi Simion Cojocaru, ţărani din Bârseştin  Vrancea, participanţi la răscoalele ţărăneşti, arestaţi în lotul „Vlad Ţepeş II”

Dr. Miltiade Ionescu, şef de promoţie la Facultatea de Medicină, condamnat la 15 ani muncă silnică pentru „organizaţie subversivă”

Dr. Paul Iovănescu, condamnat, în acelaşi lot cu dr. Miltiade Ionescu, la 15 ani muncă silnică pentru “crimă de uneltire contra ordinii sociale”

Ion Pantazi, condamnat la 5 ani pentru tentativă de trecere a frontierei

Ion Ioanid, condamnat la 20 de ani muncă silnică pentru “crimă de înaltă trădare”

Mircea Vueric, mecanic, condamnat la 6 ani închisoare corecţională pentru trecere frauduloasă a frontierei

Colea Ungureanu, condamnat la 6 ani închisoare pentru “uneltire contra ordinii sociale”

Li s-au alăturat chiar în ziua evadării Ghiţă Chiper (condamnat la 7 ani închisoare pentru trecere frauduloasă a frontieirei) şi Titi Spânu, croitor (condamnat la muncă silnică pe viaţă pentru “favorizarea infracţiunii”)

Când au fost prinşi

Dr. Miltiade Ionescu şi Paul Iovănescu au fost prinşi a doua zi dimineaţă, datorită faptului că Ionescu suferea de inimă şi nu a rezistat efortului, neputând să se depărteze prea mult de mină – au fost duşi la Securitatea din Baia Mare

Ion Pantazi a plecat în direcţia Baia Mare, a fost găzduit pentru o zi de un activist de partid din Baia Mare, dar nu după patru zile a fost prins când părăsea oraşul Baia Mare şi dus la Securitatea din Baia Mare

Ducu Ciocâlteau, Simion Cojocaru, Ghiţă Brînzaru, Colea Ungureanu, Ghiţă Chiper, Titi Spînu, constituind grupul cel mai numeros, au reuşit să iasă din încercuirea securităţii, şi au mers aproximativ 10 zile în marş forţat. Însă dintr-o eroare de orientare au mers prea mult spre nord, trecând în URSS. Încercând să se întoarcă în România, au fost somaţi de grănicerii români, arestaţi şi predaţi Securităţii care i-a transferat la Baia Mare

Ion Brânzaru nu a reuşit să iasă din cercul creat de Securitate timp de 3 săptămâni, fiind ajutat de un baci de la o stână. A pornit apoi spre Vrancea, unde a ajuns după aproape o lună. A fost trădat de un văr al său şi arestat de Securitate care l-a trimis la Baia Mare.

Ion Cojocaru, Ion Ioanid, Titi Coşereanu, Mircea Vueric s-au îndreptat spre Bucovina, prin munţii Maramureşului, munţii Ţibleşului.

În a paisprezecea a zi de la evadare, Ioanid şi Coşereanu se pierd de ceilalţi doi colegi, şi hotărăsc să găsească op modalitatea de a ajunge la Bucureşti. Cu ajutorul unei preot din Iacobeni, au urcat într-un tren spre Bucureşti, în 24 iunie 1953, 18 zile după evadare. Aventurile celor doi în Bucureştiul împânzit de Securitate, dar şi de tinerii din toate ţările participanţi la „Festivalul Mondial al Tineretului” sunt pagini dintr-un roman de aventuri. Prieteni şi cunoştinţe i-au ascuns şi le-au oferit sprijin. Au stat ascunşi în diverse case, au mers pe străzi şi au intrat în dialog cu participanţii la festival, mergând chiar la ştrand!. Ioanid s-a angajat chiar pe un şantier la Drăgăşani, timp de câteva săptămâni.

La 13 septembrie 1953 Ioanid era arestat din Bucureşti, Coşereanu fiind arestat cu câteva zile mai devreme. Anchetaţi la Securitatea din Calea Rahovei, au fost trimişi apoi Securitatea din Baia Mare unde se afla tot grupul „evadaţilor”, iar de aici la penitenciarul din Oradea.

Mircea Vueric este şi el prins lângă trecătoarea Ghimeş-Palanca, după ce se pierduse de Ion Cojocaru.

Ancheta şi procesul

Pe măsură ce erau prinşi, evadaţi au fost aduşi la Securitatea din Baia Mare. În septembrie au fost mutaţi în penitenciarul Oradea.

În timpul anchetei unui dintre „evadaţi” a cedat şi a făcut mărturisiri complete, astfel încât condamnarea a fost o simplă formalitate, chiar dacă Ducu Ciocâlteau şi-a retractat multe din declaraţiile date în anchetă.

Cele mai mari condamnări le-au primit Ion Ioanid, Ion Pantazi şi Titi Coşereanu. Spre exemplu, Ioanid a fost condamnat la 8 ani pentru organizaţie politică în închisoare, 1 an pentru evadare, 5 ani pentru întrebuinţare de explozibil. În final 11 ani (i se adăugaseră 3 ani pentru circumstanţe agravante).

Ing. Georgescu-Topuslău, considerat unul dintre complici la evadare, a fost condamnat la 1 an închisoare.

Punctul meu de vedere, la care ţin mult de tot, este că această evadare (de la Cavnic, n.ed.) nu a fost o goană după recăpătarea libertăţii. Pentru că lagărul mare care era afară nu putea să ne ofere ceea ce ne mobiliza şi ne preocupa pe noi. Sensul şi substratul acestei evadări a fost altul: am vrut şi noi o dată, în teroarea şi-n spaima aceea care domnea peste tot, mai ales în închisoare, să demonstrăm că totuşi nici acest ermetism comunist nu este chiar total. Această evadare era mai mult o acţiune de protest, decât redobândirea libertăţii, pentru că şi aşa ştiam că nu vom putea face mare lucru cu libertatea.Credeam că vom fi prinşi, dar ne-am asumat în mod deliberat şi conştient tot ce trebuia să urmeze, toate consecinţele, şi chiar scontam pe lucruri foarte grave şi definitive, chiar că, prinşi fiind, ne-ar putea executa. Ceea ce nu… nu era aşa, exagerat.” Miltiade Ionescu, AIOCIMS.

Ce s-a întâmplat la Cavnic după evadarea din 6 iunie

 „În zilele următoare evadării, ofiţerii şi paznicii gardieni, plini de furie şi turbaţi, şi-au pierdut stăpânirea de sine, aplicând împotriva noastră măsuri de un barbarism, de o duritate şi de o ferocitate rare. Suspecţii bănuiţi de tăinuire au fost izolaţi, încarceraţi, reducându-li-se parţial mâncarea, iar la unii total.
Surprinzător, nimeni şi niciodată nu a făcut aluzii pentru incriminarea evadaţilor, din cauza cărora noi eram supuşi acum măsurilor drastice ordonate drept pedeapsă. Don contra, manifestam sentimente frăţeşti faţă de cei care şi-au primejduit viaţa…
O informaţie explozivă ne-a parvenit dintr-o sursă mai mult ca sigură (…) în legătură cu alte evadări de la minele Baia Sprie şi Valea Nistrului, ce au avut loc concomitent cu cea de la Cavnic.”  Cornel Onaca.

Evadarea de la Valea Nistrului

Marin Ţucă, ofiţer de geniu, căpitan, Românu, ţăran din Banat, participant la rezistenţa din zona Teregova, Coţofană, Miron au organizat evadarea tot la 6 iunie 1953. În fapt evadarea celor de la Valea Neagră s-a produs doar cu câtea ore înainte de evadarea celor de la Cavnic. Această sincronizarea a dat multe bătăi de cap anchetatorilor Securităţii, pentru a stabil cum reuşiseră deţinuţii din cele două lagăre să se pună de acord.
 
Au atacat pe deţinuţii care conducea vagoneţii cu minereu şi cu ajutorul explozibilului furat au deonat poarta exterioară reuşind să fugă. Detonarea a zguduit toate geamurile lagărului. Cei patru au fost prinşi după câteva zile fiind anchetaţi la Baia mare şi trimişi apoi la penitenciarul Oradea. În urma procesului, trei au fost condamnaţi la moarte şi unul la muncă silnică pe viaţă. Doi au fost graţiaţi de pedeapsa capitală, dar Marin Ţucă, considerat liderul grupului, a fost executat în 1955.

Registration

Aici iti poti reseta parola

Abonare la notificari Doriți să primiți notificări atunci când publicăm ceva interesant? NU DA