În octombrie 1979, un ziar vest-german condus de emigranți sovietici a publicat o poveste vagă în care se susținea că avusese loc o explozie într-o fabrică militară din Sverdlovsk (acum Ekaterinburg), eliberând bacterii mortale care uciseseră până la o mie de oameni.
Deoarece antraxul poate fi fabricat cu ușurință și rămâne stabil de ani de zile, a fost, de asemenea, ideal ca armă biologică – fapt pe care oamenii de știință americani îl cunoșteau datorită experienței propriului lor program de arme biologice, care fusese activ din 1943.
Ei au produs în masă șase tulpini majore de arme biologice mortale, dintre care multe au fost concepute pentru a fi răspândite de bombele cu dispersie aruncate din aer.
Președintele Richard Nixon a pus capăt programului în 1969 și, trei ani mai târziu, majoritatea națiunilor lumii au semnat Convenția privind armele biologice din 1972, interzicând nu numai utilizarea, ci și producția și dezvoltarea armelor biologice.
Dar nu interzice cercetarea cu privire la modul de apărare împotriva armelor biologice – ceea ce explică de ce antraxul ca armă este depozitat în laboratoarele guvernamentale americane și a fost disponibil pentru utilizare în infamele scrisori cu antrax care au fost trimise la scurt timp după 11 septembrie, probabil de un angajat nemulțumit.
Analiștii de informații americani erau sceptici cu privire la povestea sovietică cu carne infectată, iar agenții CIA obținuseră rapoarte care să susțină povestea că a existat un accident la fabric.
Mai mult, decesele cetățenilor sovietici timp de peste două luni nu au coincis cu o problemă de aprovizionare cu carne contaminată, care ar fi putut fi soluționată rapid.
Administrația Reagan a confiscat incidentul pentru a acuza Uniunea Sovietică că a încălcat interdicția asupra armelor biologice.
