10 iulie 1973 – începe proiectarea “magistralei albastre”, canalul Dunăre-Marea Neagră. Aşa ar putea suna un anunţ sec la o rubrică referitoare la evenimente consemnate de istorie, în anii comunismului românesc.
Pentru mulţi, Canalul Dunăre-Marea Neagră este un simbol al comunismului. Pentru cei care au plătit cu viaţa şi pentru familiile lor, acest canal nu poate fi decât unul blestemat, un proiect care ilustrează exemplar definiția comunismului ca modernitate eșuată. Este vorba despre deţinuţii politic.
Pentru alţii, însă, canalul este simbolul legăturii navigabile a ţării noastre cu Europa.
Începuturile
Despre necesitatea unui astfel de canal s-a vorbit prima oară la sfârşitul secolului al XIX-lea, după ce Dobrogea a intrat în graniţele statului român. Apoi în perioada interbelică, şi regelui Carol al II-lea i s-au prezentat alte proiecte, dar cursul istoriei n-a permis începerea lucrărilor.
Cel care avea să inaugureze lucrările la Canalul Dunăre-Marea Neagră a fost regimul comunist al lui Gheorghe Gheorhiu-Dej.
Un punct pe harta gulagului românesc
Primele lucrări demarează efectiv în prin hotărârea Consiliului de Miniştri care decide, la 25 mai 1949, construirea Canalului Dunăre-Marea Neagră, pentru asigurarea transportului naval şi crearea unui sistem performant de irigaţii.
În acei ani, la lucrări erau folosiţi muncitori, dar şi mii de deţinuţi politic, motiv pentru care acest şantier poate fi considerat un adevărat lagăr de muncă forţată în România, „un punct pe harta gulagului românesc”, cum îl caracteriza istoricul Adrian Cioroianu.
Forța de muncă era formată, de fapt, în proporție de 80%, de deținuții politici – reprezentanți ai intelectualității românești și oponenţi ai regimului comunist – care trebuiau “reeducaţi” prin muncă, fiind încartiruiți pe traseul canalului în colonii.
Peste 115 deţinuţi politic au murit pe primul şantier deschis pentru lucrările Canalului Dunăre-Marea Neagră, în „Colonia de Muncă Cernavodă – Columbia“ sub comanda torționarului Florian Cormoş, în perioada decembrie 1952 – aprilie 1953, potrivit datelor Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc (IICCMER).
”Institutul deţine dovezi concrete pentru 115 decese, câte unul pentru fiecare zi a mandatului său. Există probe, documente de arhivă ale suprimării vieţii în mod direct. Numărul de decese ar putea fi mult mai mare”, a declarat fostul preşedinte IICCMER, Andrei Muraru.
Lucrările la canal nu au putut fi duse până la capăt, şi s-au oprit în 1953.
După moartea lui Stalin, cu ocazia vizitei din iulie 1953 la Moscova, Hruşciov i-a cerut lui Gheorghiu-Dej să renunţe la lucrările din Dobrogea, întrebându-l la ce le trebuie românilor acel Canal.
După întoarcerea la Bucureşti, Gheorghiu-Dej a înfiinţat, în iulie 1953, Comisia Guvernamentală pentru închiderea lucrărilor Canalului Dunăre-Marea Neagră. Unul dintre martorii acestor discuţii a fost Eduard Mezincescu, ministru plenipotenţiar în Ministerul de Externe, scrie RADOR.
Epoca Ceauşescu, alte planuri
La mijlocul anilor 70 i-a venit rândul lui Nicolae Ceauşescu să reia planurile de construire a canalului.
Povestea “Magistralei Albastre”, aşa cum este supranumit Canalul Dunăre-Marea Neagră, a început în iulie 1973, când inginerul Chiriac Avădanei, de la Institutul de Proiectări Transporturi Auto, Navale şi Aeriene (IPTANA) din Bucureşti, a primit ordin să meargă la Neptun, unde avea să participe la o întâlnire cu însuşi tovarăşul Nicolae Ceauşescu.
”Am început proiectarea Canalului în 1973, la 9 iulie, când mi s-a încredinţat sarcina să mă ocup de această proiectare. Am făcut-o împreună întâi cu 182 de ingineri şi tehnicieni ai Institutului de Proiectări Transporturi Auto, Navale şi Aeriene, iar în final, după doi ani, am ajuns la 215 ingineri şi tehnicieni şi am elaborat până la final 33.000 de proiecte pentru realizarea lucrărilor”, spunea inginerul Chiriac Avădanei, şeful desemnat al echipei de proiectare a Canalului Dunăre-Marea Neagră, la împlinirea a 30 de ani de la inaugurare.
„Ceauşescu dorea să demonstreze, printre altele, că România Socialistă a epocii sale era net superioară României Populare a lui Gheorghe Gheorghiu Dej. În consecinţă, o plenară a CC al PCR din iunie 1973 relua construcţia canalului sub numele Complexul Hidrotehnic şi de Navigaţie Dunăre-Marea Neagră”, explica Adrian Cioroianu, într-o emisiune la Televiziunea Română.
După sute de volume de studii şi cercetări şi peste 6.000 de planşe, în aprilie 1974, sunt aprobate primele elemente ale proiectului, din vechiul canal păstrându-se o porțiune de numai 9, 4 kilometri.
Încep lucrările
La sfârşitul anului 1975 încep operațiile necesare organizării şantierelor, iar în următorul an lucrările propriu-zise.
Pentru construcţia canalului au fost necesare peste 300 de milioane de metri cubi de excavaţii şi au fost turnate 4 milioane de metri cubi de betoane.
Lucrările de taluzare au acoperit 4,1 milioane de metri pătraţi. La ansamblul lucrărilor au participat 38 de institute de studii şi proiectare din ţară.
În perioada de vârf a lucrărilor, pe şantier erau 7.000 de maşini, 500 de excavatoare, aproape 500 de buldozăre şi aproape 200 de macarale auto.
Numărul celor care au lucrat la canal în anii lui Nicolae Ceauşescu este de aproximativ 30.000 de muncitori sau soldaţi în termen, dar şi studenţi sau elevi care făceau acolo practica industrială.
Inaugurarea
Canalul – care se desprinde din Dunăre la Cernavodă (la kilometrul 300 pe fluviu), urmând Valea Carasu, și pătrunde la kilometrul 40 în platoul dobrogean, pe care îl traversează pe direcţia Basarabi-Valea Seacă-Straja-limita de nord a Lacului Agigea, până în portul maritim Constanţa – a fost inaugurat de Nicolae Ceaușescu la 26 mai 1984.
În perioada 1984-1987 se execută şi segmentul de nord al canalului principal, pe direcţia Poarta Albă-Midia-Năvodari, care a dus la finalizarea sistemului de canale navigabile ce conectează Dunărea cu principalele porturi maritime româneşti.
În total, canalul are peste 95 de kilometri lungime şi scurtează drumul spre portul Constanţa cu 400 de kilometri, capacitatea anuală de transport fiind de 100 de milioane de tone marfă.
Costul total al acestei uriaşe investiţii a fost estimat în anii 80 la circa 2 miliarde de dolari.
Păreri împărţite
De la inaugurare şi până azi, românii s-au raportat diferit la această realizare. Pe de o parte ea aduce aminte despre o perioadă neagră din istoria recentă, de abuzuri ale perioadei comuniste. Pe de altă parte, acest canal românesc a devenit o parte importantă din giganticul coridor european care leagă Marea Nordului de Marea Neagră.
"Început ca un mormânt comun al burgheziei române şi terminat ca un loc de practică pentru studenţii epocii Nicolae Ceauşescu, Canalul Dunăre-Marea Neagră rămâne una dintre marile realizări ale României în secolul XX. Pe malurile acestei panglici de apă a fost şi suferinţă, dar şi bucurie. Toate acestea se cheamă astăzi comerţ internaţional", se spune în emisiunea "5 minute de istorie: Canalul Dunăre-Marea Neagră", difuzată de TVR.
