Conetabilul se născuse pe 17 februarie 1490. Fiu al contelui Gilbert de Montpensier, el este căsătorit în 1505, la vârsta de 15 ani, cu verișoara lui, Suzanne de Bourbon, fiica ducelui Pierre de Bourbon și a Annei de Beaujeu.
Anne de Beaujeu, fiica cea mare a lui Ludovic al XI-lea, profitase de regența sa (1483-1494) în timpul minorității lui Carol al VIII-lea pentru a o înzestra pe Suzanne cu vaste și bogate apanaje în centrul Franței, printre care Auvergne, Bourbonnais, Beaujolais, Marche…
Apanaj, care vine de la cuvânt din franceza veche „apanare” (a da pâine), desemna în Evul Mediu o porțiune a domeniului regal (seniorie, ducat…) pe care regele o oferea fiilor mai mici, ca o consolare pentru coroana pe care o moștenea fiul cel mare. Apanajul revenea domeniului regal în cazul extincției descendenței directe a beneficiarilor.
Apanajele primite fac din Suzanne și din soțul său ultimii mari feudali ai regatului.
În rândurile armatei franceze, Charles de Bourbon se remarcă printr-o ardoare puțin obișnuită în timpul bătăliilor de la Agnadel și de la Marignan (1515). Faptele sale de vitejie îi aduc în anul următor, la 26 de ani, sabia de conetabil (comandant al armatelor regale) și titlul de vicerege de Milano.
Însă regele Francisc I începe să invidieze puterea verișorului său, care duce o viață regală la Moulins, capitala lui.
Conetabilul își atrage și dușmănia mamei regelui, Louise de Savoie, căreia se pare că îi respinsese avansurile.
I se retrage comanda Milano, care este acordată lui Odet de Foix, viconte de Lautrec, bărbat brutal și incapabil, al cărui singur merit este fratele amantei regelui, Françoise de Chateaubriant.
Colac peste pupăză, soția conetabilului, Suzanne de Bourbon, moare fără copii. Urmează o dispută în jurul moștenirii. Fiind vorba de apanaje, ele trebuie să revină teoretic Coroanei, în lipsa unei descendențe masculine.
Acest lucru nu a împiedicat-o pe Suzanne să le lase moștenire soțului ei.
Louise de Savoie le cere magistraților din Parlamentul de la Paris să se pronunțe asupra acestei afaceri, însă nu le lasă libertatea de judecată.
Conetabilul, temându-se pe bună dreptate că va fi dezmoștenit, intră în legătură cu regele Henric al VIII-lea al Angliei și cu Carol Quintul. De la alegerea ca împărat al Germaniei, acesta din urmă devenise rivalul regelui Franței, iar cei doi monarhi nu întârzie să se ciocnească în legătură cu Italia.
Conetabilul se întâlnește în secret cu emisarii lui Henric și Carol, pe 11 iulie 1523, pentru a negocia o împărțire a Franței.
Francisc I, care bănuiește ceva, își vizitează vărul la Moulins. Îl găsește în pat și îi face o sumedenie de promisiuni.
Însă, abia pleacă regele, că conetabilul sare pe cal și, deghizat, se alătură trupelor de mercenari germani pe care îi recrutase și care îl așteptau la Dauphiné. Firec, mercenarii sunt protestanți.
În fruntea acestei armate, Charles de Bourbon se pune la ordinele lui Carol Quintul. Îi alungă pe francezi din Italia, în 1524, și jefuiește Provența. Însă nu reușește să cucerească și Marsilia, retrăgându-se în Provența.
Însă, în toamna lui 1524, Francisc I trece Alpii pentru a recuceri Milano. Intră în Milano și apoi atacă fortăreața de la Padova.
Conetabilul de Bourbon va decide soarta bătăliei sărind în ajutorul asediaților în fruntea a 30.000 de oameni.
Francisc I este capturat și mai mulți dintre căpitanii săi sunt omorâți.
Aflat într-o poziție forte, după ce a fost decisiv pentru victoria lui Carol Quintul, conetabilul își va continua războiul în Italia, în fruntea redutabililor săi mercenari, infanteriști germani, majoritatea lutherani și dușmani ai Papei.
Papa Clement al VII-lea, care reînnoise alianța cu Francisc I, merge la Roma, unde moare subit după ce mănâncă ciuperci otrăvite, nemaiapucând să vadă sfârșitul războiului.
Acesta va fi consfințit în august 1528, prin așa-numita Pace a Doamnelor, pentru că a fost negociată de Louise de Savoie, mama regelui Francisc I, și de Margareta de Austria, mătușa împăratului Carol Quintul
