Sfinţii 40 de Mucenici din Sevastia

 

Creştinii ortodocşi şi greco-catolici îi prăznuiesc pe Sfinţii 40 de Mucenici din Sevastia Armeniei, 40 de ostași creștini care s-au sacrificat pentru credinţă, fiind martirizați în secolul al IV-lea, fiindcă după ce au refuzat să se închine idolilor, au fost torturați și condamnați la moarte prin înghețare în lacul Sevastiei.

Ccum mai bine de 1700 de ani, în perioada împăratului roman Licinius (308-324), prigoana împotriva creştinilor devenise cumplită.

În Armenia, în jurul anului 320, Cetatea Sevastiei era condusă de un comandant pe nume Agricola, care pe lângă prigoana anticreştină, propovăduia o atentă supraveghere a supuşilor pentru a nu se îndepărta de la credinţa oficială obligatorie, cea în zeităţile romane, aminteşte RADOR.

Însă în oastea romană – în care erau înrolaţi romani, greci şi armeni – Legiunea a XII-a Fulminata din Armenia, cantonată în Capadocia, se aflau patruzeci de ofiţeri viteji, căliţi în numeroase războaie, care mărturiseau credinţa pentru Iisus Hristos, iar comandantul lor, deşi îi preţuia ca ostaşi, a încercat să-i determine să-şi schimbe credinţa, conform ordinelor oficiale.

Cei 40 de ostaşi nu numai că nu acceptă să-şi trădeze credinţa, dar nici măcar nu încearcă vreo negociere asupra acesteia, fiind aruncaţi în temniţă şi lăsaţi să reflecteze. În miezul acelei nopţi, Iisus Hristos li se arată şi le spune: „Bun este începutul nevoinţei voastre, dar cel ce va răbda până în sfârşit, acela se va mântui”.

A doua zi, Agricola repetă încercarea de a-i determina pe cei 40 să îşi schimbe credinţa: „Câţi ostaşi are împăratul nostru, nu sunt asemenea vouă întru nimic, nici întru înţelepciune, nici întru tărie, nici întru frumuseţe, nici aşa de iubiţi nu-mi sunt mie ca voi. Aşadar, a mea dragoste să nu voiţi a o întoarce spre ură, că în a voastră putere stă ca ori dragostea mea, ori ura să le aveţi”. Ei repetă refuzul, fiind din nou întemniţaţi.

După şapte zile, guvernatorul Lisius soseşte cu alai mare în Sevastia, iar ostaşii sunt aduşi în faţa lui, fiind ademeniţi inclusiv cu funcţii înalte, pentru a-şi trăda credinţa.

Confruntat cu un nou refuz categoric, Lisius porunceşte să fie lapidaţi, însă slujitorii, încercând să-i lovească cu pietre pe cei 40, se lovesc unii pe alţii, însuşi Lisius, în încercarea de a-i lovi pe aceştia se trezeşte cu piatra întrcându-se exact în obrazul său. Văzând această minune, guvernatorul îi aruncă din nou pei cei 40 de ostaşi în temniţă, pentru a se gândi care urma să fie pedeapsa pentru nesupuşi.

În ziua următoare, cei 40 de viteji sunt duşi la un iezer de lângă cetate, cu apele îngheţate, iar spre seară aceştia sunt dezbrăcaţi şi lăsaţi în apă, pe un ger şi un viscol cumplite.

Pe malul lacului străjerii care îi păzeau aduseseră o cadă mare cu apă caldă, care era menită să îi ispitească pe ostaşi să iasă, şi să se încălzească.

La scurt timp, unul dintre cei 40 nu mai poate răbda şi cedează, iese din lac şi încercă să ajungă la cada cu apă caldă, însă se prăbuşeşte mort, fiind săvârşită astfel o nouă minune.

După alte câteva ore, o lumină puternică şi caldă ca soarele, înmoaie gerul şi topeşte gheaţa, iar din cer se pogoară deasupra capetelor sfinţilor treizeci şi nouă de cununi. Unul dintre străjeri care îi păzea, pe nume Aglaius (Aglaie), văzând minunea, înţelege că acela care ieşise din apă fusese exclus din ceata sfinţilor, şi, într-un gest de solidaritate îşi aruncă pe mal hainele şi li se alătură celorlalţi strigând: „Şi eu sunt creştin !”

La ivirea zorilor, Lisius şi Agricola rămân uimiţi când îi găsesc pe cei 40 vii şi nevătămaţi, şi ordonă să fie scoşi din apă şi să li se sfărâme gleznele cu ciocanul. Astfel sfinţii, răbdând chinurile cumplite, îşi dau sufletul în mâinile Domnului, iar Lisius şi Agricola ordonă ca trupurile să fie arse, iar apoi oasele să fie aruncate într-un râu, pentru a li se pierde urma.

Însă după alte trei zile, Sfinţii 40 de Mucenici se arată în vis episcopului cetăţii, Petru, şi îi cer să vină în acea noapte să îi scoată din râu. Episcopul, însoţit de câţiva oameni, scoate oasele şi le pune la păstrare, cinstindu-le cum se cuvine unor martiri ai lui Dumnezeu. În timp, moaştele lor au fost răspândite în biserici din întreaga lume.

În Bucureşti, părticele din moaştele Sfinţilor 40 de Mucenici din Sevastia se regăsesc la Schitul Darvari, la Biserica „Sfântul Alexie” de pe Calea Şerban Vodă, la Mănăstirea Antim, la Biserica Icoanei, la Biserica Mihai Vodă şi la Biserica Dichiu de pe Strada Icoanei.

Numele Celor 40 de Mucenici sunt: Chirion, Candid, Domnos, Isihie, Ieraclie, Smaragd, Valent, Vivian, Evnichie, Claudie, Prisc, Teodul, Eutihie, Ioan, Xantie, Ilian, Sisinie, Aghie, Aetie, Flavie, Acachie, Ecdit, Lisimah, Alexandru, Ilie, Leontie, Gorgonie, Teofil, Dometian, Gaie, Atanasie, Chiril, Sacherdon, Nicolae, Valerie, Filoctimon, Severian, Hudion, Meliton şi Aglaie.

Aceştia au lăsat în urma lor un testament, pe care l-au dictat când se aflau în suferinţă, în lacul îngeţat, Sfântului Meletie, episcopul Antiohiei:

„Aşadar, să vă depărtaţi de orice poftă şi rătacire lumească. Căci mărirea lumii este înşelătoare şi neputincioasă, înfloreşte pentru puţin şi îndată se veştejeşte ca iarba grădinii. Primind sfârşitul mai repede ca începutul. Mergeţi mai degrabă la iubitorul de oameni Dumnezeu, care dăruieşte bogăţie neîmpuţinată celor ce aleargă la El şi dă ca răsplată viaţă veşnică celor ce cred în El. Timpul acesta este folositor celor ce voiesc să se mântuiască, oferind prilejul potrivit pentru pocăinţă, pentru practicarea adevăratei vieţuiri celor ce nu amână nimic pentru viitor. Căci schimbarea vieţii este neprevăzută. Şi chiar de ai cunoaşte-o, vezi ceea ce este de folos şi arată în modul acesta curăţia credinţei, pentru ca prin aceasta să ştergi urma păcatelor făptuite mai înainte. Căci în starea în care te voi găsi, zice Domnul, în aceea te voi şi judeca. Sârguiţi-vă, deci, să fiţi fără greşeală în poruncile lui Hristos, ca să scăpaţi de focul cel nestins şi veşnic. Căci glasul cel dumnezeiesc strigă: Timpul s-a scurtat. Mai presus de toate, cinstiţi iubirea, căci numai ea singură respectă datoria iubirii frăţeşti şi se supune legii lui Dumnezeu. Căci prin fratele cel văzut se cinsteşte Dumnezeu Cel nevăzut.”

Deşi tradiţia creştină face referire la 40 de mucenici, în tradiţia geto-dacică sunt menţionaţi 44 de mucenici, adică exact atâtea zile câte sunt între 9 martie şi 23 aprilie, când este prăznuirea Sfântului Gheorghe. De aceea, în unele zone ale ţării există credinţa în 44 de sfinţi.