Senzațional. Povestea botoșăneanului care a revoluționat muzica sclavilor de pe plantațiile din Dixieland

 

De curând s-au împlinit 46 de ani de la moartea unui compozitor român de mare succes în Statele Unite, dar complet necunoscut în țara sa de baștină. În vara lui 1973 se stingea, la vârsta de 77 de ani, Jacques Wolfe. De mai bine de 20 de ani nu mai gustase gloria, dar înainte de asta fusese unul dintre răsfățații publicului din primii ani ai Jazz-ului.

Înainte de a merge mai departe cu povestea, ascultați măcar câteva secunde:

Water Boy – Odetta Holmes

Wolfe s-a născut pe 28 aprilie 1896, în Botoșani. Familia sa a emigrat când Jacques era copil. A studiat la Institutul de Artă Muzicală, actuala Școală Julliard, și apoi, în timpul Primului Război Mondial, a fost clarinetist în fanfara militară din cazarma de pe Insula Guvernatorului.

Transferat în Sudul Statelor Unite descoperă muzica negrilor eliberați de pe plantațiile din Dixie. Decide să facă un experiment absolut inedit pentru acea perioadă. Preia cântecele foștilor sclavi, de fapt metode armonice de a transmite mesaje de la unul la altul fără a atrage atenția și furia supraveghetorilor, și le transpune pe portativul muzicii culte.

Contribuia la nașterea jazz-ului, dar stilul său se desparte mult de cel al big band-urilor anilor 1920-1930, fiind considerat de critici mai mult un părinte al muzicii folk!

Primul pas spre celebritate l-a făcut când s-a asociat cu Langston Hughes, poet și activist pentru drepturile civile. Provenit dintr-o familie în care sângele sclavilor se îmbina cu acela al stăpânilor de plantații, Hughes era deja celebru în Harlem. Împreună cu Wolfe editează, în 1934, Sad Song in the Air. Cântecul ajunge pe radiouri și în cluburile de pe Broadway. Succesul acestui cântec transformă în hit și un altul, tipărit în 1928 de Wolfe, Shortnin Bread.

Acest cântec despre turtițele de mălai, mâncarea de bază a săracilor, cules și transpus de Wolfe este cântat și astăzi, mai ales după ce, în anii ’60, a fost interpretat de surferii de la The Beach Boys. Versiuni ale cântecului au dat surorile Andrews, zeițele musichall-ului Metro Goldwyn Mayer, Al Jolson, prima voce care a cântat o melodie, ”Mamma”, într-un film sonor, baritonul Nelson Eddy sau, mai actualii The Kelly Family, The Tractors și The Wiggles.

Totuși, pe marginea acestui cântec transcris după cei care l-au învățat pe cale orală de la foștii sclavi sunt câteva dispute. Transcrieri sunt din 1890 și 1900, dar cu alte versuri, linia melodică fiind însă foarte asemănătoare. Oricum, disputele au încetat, trecând termenul de copywright de 75 de ani pentru toate variantele.

Alte cântece ale lui Wolfe care au avut priză la public au fost cele din culegerea Three Negro Poems. ”De Glory Road”, interpretat de baritonul de culoare Paul Robeson, este unul dintre ele.

Cel mai mare succes al lui Jacques Wolfe este transcrierea piesei Waterboy/Sacagiul, ridicată la nivel de artă de Harry Belafonte și Odetta Holmes, în anii 1960-1970, când lupta pentru drepturi civile se mutase și în lumea muzicii.

Melodia a fost inițial chemarea celor care culegeau bumbacul către cel care le distribuia câte o gură de apă.

De altfel, drama muzicii lui Jacques Wolfe este că arta sa este puternic contestată, mai ales în ultimii ani când sunt puse în discuție tot felul de lucruri considerate ofensatoare pentru diferite categorii. Deși muzica lui vorbește de drama sclavilor și dă o măsură artistică armoniilor folosite pentru a supraviețui, el a scris piese pentru spectacolele tipice anilor segregației. E vorba de ”blackface shows”, cele în care persoanele de culoare nu puteau urca pe scenă, în rolurile lor fiind distribuiți albi cu fețele vopsite ridicol în negru și cu buzele pictate în alb strident. De asemenea, el a prelucrat multe din cântecele sclavilor, transformându-le în imnuri religioase după ce le-a schimbat versurile.

Controversele apar deși el a scris și muzica spectacolului John Henry, pe scena Broadway urcând chiar Paul Robeson, dar spectacolul s-a jucat doar cinci zile, în ianuarie 1940. Motivul oficial este că nu era bun, dar se pare că prezența unui afro-american a îndepărtat publicul de casele de bilete, chiar dacă New York-ul nu avea preconcepțiile care încă bântuiau prin Dixieland.

Înainte de epilogul scurtei povești, ascultați și versiunea ”albă” a celei mai cunoscute piese a lui Jacques Wolfe

Pe 22 iunie 1973, Jacques Wolfe s-a stins în semi-uitare, în Miami. În ultimii ani de viață a încercat fără succes să pună în scenă o operă-comică, ”Dragă tovarășe”, o satiră la adresa lumii comuniste.