Take Ionescu sare în ajutorul ardelenilor Memorandiști. Sturdza deconspiră traseul banilor

 

Congresul Național al Românilor Ardeleni întrunit la Sibiu la 9 ianuarie 1892, când au intrat în comitetul dirigent 22 de noi membri, i-a însărcinat pe dr. Ion Rațiu, părintele Vasile Lucaci, Aurel Popovici și alții cu redactarea unui Memorandum către împărat, care, inspirat de programul Sfatului Popular din 1881, a reunit protestul încălcării dreptului românilor cu supușenia față de suveran.

În frunte cu dr. Ion Rațiu, deputații ardelenilor au mers pe 16/28 mai 1892 la Viena pentru a-i înmâna împăratului Memoriul pe care, în cele din urmă îl alcătuiseră Rațiu, Lucaci, Gheorghe Pop, Brote și Albini.

Franz-Josef nu i-a primit, însă primarul Vienii, românofilul dr. Luger, a oferit un banchet în cinstea lor. Apoi a urmat procesul de la Cluj în urma căruia porțile închisorilor de la Seghedin și Vaț s-au deschis larg pentru a-i primi pe cei 14 delegați care merseseră la Viena.

Studențimea din București și Iași

Afacerea Memorandumul a avut în România un dublu efect, unul pur naționalist și unul pur politic.

Cel naționalist, pornit dintr-o entuziastă solidaritate, a fost condus de studențimea din București și Iași, fiind susținut de toată opinia publică.

„Liga pentru unitatea culturală a tuturor românilor” întreținea spiritele treze prin manifeste, întruniri, congrese, mișcări de stradă.

Cel politic, la început dezinteresat, s-a transformat într-o armă împotriva guvernului, care urmărea iscălirea tratatului de alianță cu Puterile Centrale, deci nu se putea amesteca în politica internă a Ungariei.

„Precum nu vom primi niciodată ca nimeni să se amestece în afacerile noastre interioare, asemenea nici guvernul nostru nu se va amesteca niciodată în afacerile interioare ale niciunei puteri”, declara președintele Consiliului de Miniștri, Lascăr Catargi.

Traseul banilor

Totuși, Take Ionescu, ca ministru al Instrucțiunii Publice, fără să știe absolut nimeni, a alimentat din fondurile ministerului nevoile de propagandă și luptă ale Ardealului.

Banii plecau de la București, la Sibiu, Brașov sau Arad, în special la Brașov, de unde Eforia Bisericii Sf. Nicolae îi împărțea, fie prin Predeal, când îi ducea chiar secretarul general al ministerului, fie peste munți, prin agenți îmbrăcați în ciobani.

De la înființarea dualismului austro-ungar, la 1868, până în 1883, când Costache Rosetti înființase societatea „Carpații” pentru ajutorarea studenților ardeleni, chestiunea autonomiei Transilvaniei fusese o preocupare constantă a liberalilor.

Dar, după ce Ion Brătianu își transformase partidul roșu în partid de guvernământ, naționalismul liberal a trecut în pasivitate până în ziua cînd, în opoziție fiind, Dumitru Sturdza a luat conducerea partidului și, implicit, conducerea mișcării naționaliste.

Contradicția lui Sturdza 

Din 1892, Sturdza s-a pus în capul tuturor manifestațiilor naționaliste, iar din 1893 a mutat chestiunea în parlament.

La 27 noiembrie 1893, 9 și 10 decembrie 1894, el a ținut două dicursuri violente în care vorbea de politica „nedreaptă și absurdă” a guvernului de la Budapesta și de „barbaria asiatică a poporului maghiar”.

Însă, culmea, el spunea și că nu trece prin mintea nimănui să cucerească Transilvania „și chiar dacă i s-ar da, n-ar primi-o”.

Răspunsul lui Take Ionescu

Contradicția din discursurile lui Sturdza i-au dat prilejul lui Take Ionescu să-i răspundă:

„Este extraordinar a discuta chestiuni de felul acesta în parlament, dar este și mai extraordinar a auzi pe un om de stat al unei țări trăgându-i hotarele pentru vecii vecilor și spunându-i azi, în 1893, până unde să meargă în veci aspirațiile neamului românesc”.

Totul a culminat pe 25 septembrie 1894 când, la o întrunire în sala „Orfeu”, Sturdza a denunțat public sumele trimise de Take Ionescu transilvănenilor, punându-l pe acesta în situația de a nu mai putea transmite bani peste munți.