Savantul japonez To-Idi (foto sus), profesor la Facultatea de Medicină din Berlin, lucrase mulți ani pentru a stabili corelația dintre creier și fenomenele asimilației. El a pornit de la ideea că activitatea creierului poate fi oprită prin inhalație de eter, cloroformul nefiind decât clorură de eter. Așa că nu i-a rămas decât să descopere un gaz cu calități contrare eterului, cu care să excite activitatea creierului. După ce a inventat ozethon-ul, bazat pe mult ozon curat, a purces la experimente pe iepurași albi. Reușita a fost uimitoare. Profesorul To-Idi a găsit, a doua zi după experiment, ușile cuștilor deschise și iepurașii evadați.
Primul om care s-a supus, cu încredere, experimentului cu ozethon a fost chiar servitorul profesorului, Carl. După inhalarea ozethon-ului, Carl, care fusese toată viața un element conștiincios, supus, ordonat și punctual, a devenit neascultător, nepunctual și, de parcă nu era de ajuns, a cerut o mărire de salariu. Drept urmare, primul om ozethonificat a fost nevoit să-și părăsească stăpânul, însă nu de bunăvoie cum făcuseră iepurații.
Tratamentul contra prostiei se făcea în felul următor: Pacientul era instalat într-o celulă plină cu gazul minune, iar savantul japonez observa atent reflexul ochilor pacientului. Imediat ce începeau să strălucească prea tare, inhalația de gaz era oprită. Pentru a nu deveni din cale afară de deșteaptă, asistenta, care distribuia gazul în celulă, purta obligatoriu o mască ce o ferea de la a inspira ozethon.
Vestea s-a dus repede până hăt departe, la profesorul To-Idi dând buluc, pentru a-și înviora mintea, oameni de toate categoriile. Un dansator și figurant de cinema a reușit să dea expresivității lui melancolice o trăsătură mai energică, un student și-a refăcut memoria extenuată înaintea unui examen, iar un ministru a căpătat puteri noi în lupta cu marea criză…
„Totuși, mariile instituții de știință ale Germaniei nu acordă încredere și deci nici sprijin descoperirii profesorului To-Idi. Savanul va pleca desigur în Japonia, unde va reuși poate mai curând să prefacă creerul omenirii”, încheia, într-o manieră optimistă, relatarea reporterul Ilustrațiunii Române.
