Șeful insurgenților este un anume locotenent-colonel de 33 de ani pe nume Gamal Abdel Nasser. Acesta nu păstrează puterea pentru sine ci îl instalează pe generalul Mohammad Naguib în fruntea armatei. Naguib, care nu făcea parte din grupul „Ofițerilor liberi”, aflase despre lovitura de stat cu doar câteva ore înainte.
(În imagine, Naguib este al doilea din dreapta, dintre cei așezați, Nasser este al treilea, iar al cincilea este Anwar Sadat)
Evenimentele din iulie 1952 au pus capăt Protectoratului Britanic, care dura de exact 70 de ani.
În ultima perioadă, atentatele împotriva britanicilor se înmulțiseră. Pe 25 ianuarie, într-o vineri, generalul George Erskine reprimase dur revolta a peste o mie de „buluci” (cadre auxiliare de politie) la Ismailia. Operațiunea de „pacificare” s-a soldat cu 49 de morți, dintre care trei britanici.
Țara fierbea. Ziua următoare s-a numit „Sâmbăta neagră”. Cairo a fost zguduit de răscoale anti-britanice. Clădiri, cafenele, cinematografe sunt incendiate și mai mulți cetățeni britanici sunt linșați de mulțimea furioasă.
Poliția egipteană privește cu brațele încrucișate, iar regele Faruk, care oferise un banchet pentru șase sute dintre ofițerii săi, privește mut la incendiile care strălucesc în noapte.
În săptămânile următoare, prim-ministrul este demis, dar criza politică se prelungește.
Regimul este prins la mijloc între atacurile venite dinspre „Frații Musulmani”, o mișcare fundamentalistă islamică întemeiată în 1928 de Hassan Al-Banna, și mișcarea progresistă a „Ofițerilor liberi”, fondată de lt-col. Nasser.
Pe 21 iulie 1952, Ofițerii lui Nasser decid să treacă la acțiune. Declanșarea insurecției este programată pentru miezul nopții. Însă complotul este descoperit iar șeful Statului Major îi convoacă pe comandanții superiori și le cere să restabilească ordinea. Ședința are loc în interiorul unei cazarme.
Lovitură de teatru: trupele trimise să-i aresteze pe ofițerii rebeli fraternizează cu aceștia. Împreună, se întorc la cazarma unde avea loc reuniunea Statului Major. Santinerele de la cazarmă nu au nici o bănuială, crezând că tovarășii lor se întorc cu misiunea îndeplinită, și îi lasă să intre împreună cu „prizonierii” lor.
Rebelii pătrund în cazarmă nestingheriți și întregul Stat Major este arestat în mai puțin de un sfert de ceas.
În noaptea de 22 spre 23 iulie toate punctele nevralgice ale capitalei Cairo intră sub controlul insurgenților.
În zori un ofițer avertizează ambasada Marii Britanii că „acțiunea care se derulează este de natură pur internă și că orice încercare de imixtiune din partea autorităților britanice va fi considerată ca un act de ostilitate”.
Stăpân pe situație, Nasser îl trezește din somn pe generalul Naguib (41 de ani), un ofițer care deținea mai multă autoritate grație plusului de vârstă, căruia îi oferă președinția Consiliului de Miniștri și conducerea Armatei.
Însă Mohammed Naguib, un ins pașnic și bonom, nu are nimic din liderul cu mână forte pe care îl dorea Nasser. Dornic să instaureze o democrație parlamentară, el se arată foarte conciliant față de puternicii Frați Musulmani.
În ianuarie 1953, Nasser trece peste opoziția lui Naguib și reușește să desființeze toate partidele politice, punând guvernarea în mâinile unei singure structuri, Mișcarea de Eliberare.
Pe 18 iunie 1953, este proclamată republica. Naguib devine președinte și premier. Vicepremier este Nasser. Acestuia îi devine însă limpede că Naguib nu este făcut să conducă mișcarea de emancipare a Egiptului și îl dă jos de la putere. Nasser devine lider absolut al țării sub titulatura de „Rais” (potrivit unui vechi termen otoman).
