Online

S-a stins din viaţă Gheorghe Gheorghiu, supravieţuitor al Fenomenului Piteşti

 Marina Constantinoiu
S-a stins din viaţă Gheorghe Gheorghiu, supravieţuitor al Fenomenului Piteşti

A fost arestat în iulie 1948, când era student în anul V la Politehnica din Capitală

Gheorghe „Gelu” Gheorghiu, supravieţuitor al Experimentului Piteşti, a trecut la cele veşnice la 22 iulie. A fost înmormântat miercuri, 24 iulie, la Cimitirul Izvorul Nou din Bucureşti.

“Una dintre figurile cele mai luminoase și mai pline de bunătate, cu toate cumplitele degradări și torturi prin care a trecut. În cele mai îngrozitoare torturi, fața lui radia bunătate și milă, privindu-și camarazii chinuiți”, notează Alin Mureşan, în “Piteşti. Cronica unei sinucideri asistate”.

S-a născut la 29 iunie 1922 la Galați și a fost arestat în iulie 1948, când era student în anul V la  Politehnica din Capitală.

Inițial a primit o condamnare de 8 ani de temniță grea, pentru că îl adăpostise pe Costache Oprișan, dar ulterior Securitatea a aflat că Gelu Gheorghiu activase în Frățiile de Cruce, drept pentru care a primit o a doua condamnare, de 25 de ani de muncă silnică.

În 1950, în timp ce era încarcerat la Jilava, Iosif V. Iosif l-a avertizat în legătură cu reeducarea de la Pitești, prevenindu-l să nu vorbească cu nimeni mai mult decât declarase în anchete, se arată pe site-ul pitestiprison.org.

Confruntarea

Transferat în iulie 1950, a fost torturat în camerele 4-spital și 3-subsol de către unii dintre cei mai duri agresori precum Eugen Țurcanu, Alexandru Mărtinuș sau Titus Leonida.

Obligat să-l bată, Dumitru Bordeianu l-a prevenit pe Gelu Gheorghiu că va lovi încet, dar acesta din urmă trebuia să țipe pentru a simula primirea unor lovituri dure.

Observând însă că Gheorghiu nu prezenta vânătăi, Țurcanu i-a obligat pe cei doi să se lovească reciproc, dar aceștia au refuzat.

Gelu Gheorghiu l-a înfruntat pe Eugen Țurcanu, afirmând că el nu a lovit niciodată pe nimeni și că va refuza să facă acest lucru.

Atunci când nu era bătut, era obligat să privească schingiurile celorlalți colegi.

Profitând de un moment de neatenție al agresorilor, a încercat să se sinucidă, folosind un ciob pe care reușise să îl ascundă. A fost salvat, iar ulterior a fost izolat într-un colț al „nebunilor”.

Transferat la Gherla, nu a mai trecut prin procesul de reeducare, dar a cunoscut maltratări din partea administrației.

Restul detenției l-a petrecut în închisorile de la Jilava și Aiud, fiind eliberat la 31 iulie 1964.

Din cauza trecutului său și a faptului că era fost deținut politic, nu a putut să își finalizeze studiile și a fost în permanență șicanat de Securitate.

Odiosul experiment

Împreună cu alţi câţiva deţinuţi dispuşi la compromisuri pentru eliberarea înainte de termen, manevraţi de înalţi oficiali din Securitate cu complicitatea administraţiei penitenciarului, Ţurcanu a condus ceea ce a rămas cunoscut sub numele de „experimentul” ori „fenomenul” Piteşti, în fapt torturarea continuă şi fără limite a altor deţinuţi politici pentru un dublu scop: smulgerea unor informaţii suplimentare despre activitatea împotriva regimului înainte de arestarea lor şi anihilarea fizică şi morală a victimelor, odată cu compromiterea lor.

Cum se proceda? După o perioadă de câteva luni de înfometare şi restricţii severe (de cele mai multe ori, inclusiv vorbitul era interzis, în timp ce insultarea şi lovirea de către gardieni erau locuri comune), un grup de deţinuţi era transferat într-o celulă în care găsea alţi condamnaţi, notează fenomenulpitesti.ro.

Cei nou-sosiţi erau primiţi cu căldură şi prietenie, uneori transferurile fiind astfel realizate încât în cameră se reuneau membri ai aceluiaşi lot, foşti colegi de facultate ori prieteni.

Plăcut surprinşi de atmosfera de relaxare din noua celulă, studenţii începeau să discute între ei despre studii, familie, prieteni sau despre activitatea anticomunistă care i-a adus în închisoare.

Fraternitatea dura până când şeful camerei (Ţurcanu de cele mai multe ori) dădea un semnal scurt, fizic ori verbal: „Pe ei!”, scrie sursa citată.

Deodată, vechii ocupanţi ai celulei scoteau din locuri ascunse bâte, scânduri şi alte obiecte contondente şi se aruncau cu o violenţă greu de imaginat asupra celor cu care discutaseră amical până cu câteva momente înainte.

Tortură

Deşi şocul pentru victime era paralizant, bătaia colectivă putea dura câteva ore bune, fără să mai conteze cu ce şi unde se lovea: la cap, pe spate, în ceafă, în organe, nicio zonă nu era scutită, până când victimele zăceau într-o baltă de sânge.

Violenţă, şocantă şi pentru agresori!

Violenţa acestei prime agresiuni neaşteptate era atât de mare, încât agresorii înşişi erau şocaţi, după cum a mărturisit Maximilian Sobolevschi: „s-a desfăşurat într-un mod îngrozitor, fiind bătuţi de la orele 7 dimineaţa până la 15 în continuu cu pari, ciomege, curele, până la epuizare. În urma aceste bătăi au căzut 3 deţinuţi în nesimţire stând mai multe zile iar restul învineţiţi pe tot corpul. Pot spune că de o astfel de bătaie nici nu am auzit în viaţa mea, ea petrecându-se într-un mod bestial”.

În acest moment victimelor li se explica motivul pentru care au fost supuse violenţelor, şeful de cameră ţinând un mic discurs cu privire la necesitatea „reeducării” în spirit comunist, ceea ce presupunea denunţarea tuturor acţiunilor întreprinse împotriva regimului şi renunţarea la vechea lor mentalitate, responsabilă pentru situaţia lor de condamnaţi politic, în opinia agresorilor.

Dincolo de torturile fizice (bătăi la tălpi, la fese, călcatul în picioare, lovituri în stomac ori organe, statul în diferite poziţii fixe zile întregi, fără posibilitatea de se mişca etc.), şi celelalte episoade ale zilei constituiau prilej de chinuire a victimelor. Astfel, mesele erau servite fie prin turnarea mâncării fierbinţi pe gât, fie obligând victimele să se aşeze în patru labe, cu mâinile la spate, şi să se folosească doar de gură, ba uneori să şi guiţe ca porcii.

Greu de descris

Scoaterea „la program” (adică la toaletă) se făcea în grabă maximă o dată pe zi, iar cine nu apuca să îşi facă nevoile, era nevoit să şi le facă mai târziu în celulă, în gamelele din care mâncau, fără să aibă dreptul să le arunce ori să spele gamela, astfel că unii deţinuţi îşi îngurgitau fecalele de bună voie, pentru a putea primi mâncare.

Dormitul era şi el un chin, victimele fiind obligate să stea în pat întinse pe spate, cu pătura până la piept şi mâinile deasupra păturii, ca să nu poată să se sinucidă.

Dacă vreunul adormea şi se mişca în somn, plantoanele care stăteau de gardă peste noapte îi loveau violent cu ciomagul, ceea ce, coroborat cu tensiunea strânsă în timpul zilei în urma bătăilor, făcea somnul imposibil pentru mulţi dintre deţinuţi. Alţii nu au fost lăsaţi să doarmă în mod intenţionat timp de câteva zile, ajungându-se până la zece, cincisprezece în cazurile extreme, pentru a-i doborî fizic.

La un moment dat a fost introdusă o nouă metodă de tortură – statul în poziţie fixă, care presupunea aşezarea în fund, cu mâinile pe genunchi şi privirea aţintită la vârful picioarelor timp de săptămâni întregi.

La orice tresărire, deţinuţii erau loviţi cu bâta, însă după zile întregi de stat în aceeaşi poziţie fixă, mulţi dintre ei preferau (şi chiar căutau) să fie loviţi, pentru că astfel aveau posibilitatea de a se mişca măcar câţiva centimetri. 

Mai multe despre Fenomenul Piteşti AICI.

Sursa foto: pitestiprison.org

Inapoi la articole
CAPITAL
ANIMALZOO
DOCTORUL ZILEI
EVZ MONDEN
Citește în continuare pe EVZ Istoric