Din comisia examinatoare făcea parte Ştefan Micle, profesor universitar de fizică şi chimie, viitorul rector al Universităţii din Iaşi. Impresionat de frumuseţea şi inteligenţa tinerei Veronica (născută Câmpeanu), acesta a cerut-o de soţie, iar căsătoria a avut loc la 7 august 1864, la Cluj.
Diferenţa de vârstă între soţii Micle era de 30 de ani. Ştefan Micle se ocupa de educaţia tinerei sale soţii, aceasta luând lecţii de franceză, de canto şi pian, de literatură universală.
La 29 aprilie 1866, s-a născut prima lor fiică, Valeria, iar în 1868 s-a născut cea de-a doua fiică, Virginia Livia, conform datelor publicate de Augustin Z.N. Pop în ”Mărturii … Eminescu – Veronica Micle”.
În 1869, Veronica Micle a început să se implice în îndrumarea unor şcoli de fete din Iaşi şi să fie activă în viaţa literară.
Întâlnirea din Viena
În primăvara anului 1872 a efectuat o călătorie la Viena pentru un tratament medical, cunoscându-l acolo pe Mihai Eminescu. În acelaşi an a debutat în revista ”Noul curier român” cu două nuvele. În 1874 a publicat versuri în ”Columna lui Traian”, iar apoi în ”Convorbiri literare”. Din 1879 a colaborat şi la ”Familia”, la ”Revista nouă” şi ”Revista literară”.
În 1887 îi apare placheta ”Poezii”, în care se află poezii publicate în revistele la care a început să colaboreze din 1874. La Iaşi a organizat serate literare, loc de întâlnire a artiştilor şi scriitorilor vremii. Puţinele poezii pe care le-a lăsat denotă talent, însă se află în umbra creaţiilor eminesciene.
Despre cartea de poezii a Veronicăi, Eminescu spunea: ”Cartea ei e veşnic nouă pentru mine … Ce frumoase versuri întâlneşti în cărticica asta. Citeşte-le şi o să vezi câtă dreptate am!”
În perioada 1877-1878 a fost soră de caritate, a făcut parte din Comitetul central pentru ajutorul ostaşilor români răniţi. La 4 august 1879 a murit soţul său, profesorul Ştefan Micle.
„Să-ţi închin a mea viaţă, să te fac idolul meu”
Povestea de iubire care o a legat-o de Mihai Eminescu a început în 1872, la Viena. Îi ştia poeziile lui Eminescu, pe care le citise în „Convorbiri literare”, dar după ce l-a cunoscut, acesta a devenit idolul ei. „M-am gândit cu drag la tine până nu te-am cunoscut,/ Te ştiam numai din nume, de nu te-aş mai fi ştiut!/ Şi-am dorit să pot odată să te văd pe tine eu,/ Să-ţi închin a mea viaţă, să te fac idolul meu”, scria Veronica în poezia ”M-am gândit…” (1883).
La 1 septembrie 1874, Mihai Eminescu a fost numit director al Bibliotecii Centrale din Iaşi, unde a locuit până în octombrie 1877.
În această perioadă a mers des în casa familiei Micle, la seratele literare ale Veronicăi. În octombrie 1877 Mihai Eminescu se mută la Bucureşti. Doi ani mai târziu, după moartea soţului său, Veronica se mută şi ea la Bucureşti.
„Nu pot să-l văd lipsit de minte”
Potrivit lui Octav Minar, biograful Veronicăi Micle, odată cu declanşarea bolii lui Eminescu, în 1883, pentru Veronica Micle a început suferinţa. Primul exemplar al volumului de ”Poezii” i l-a trimis lui Eminescu, cu dedicaţia: „Scumpului meu Mihai Eminescu, ca o mărturisire de neştearsă dragoste, Bucureşti, 6 februarie 1887”.
La sfârşitul anului 1888, Veronica Micle a venit la Botoşani, pentru a fi aproape de Eminescu, din ce în ce mai bolnav.
La 10 aprilie 1889, îi scria lui A.C. Cuza, care se interesa de starea sănătăţii poetului:
„Sunt lucruri mai presus de puterile cuiva, vă mărturisesc sincer, nu pot să-l văd lipsit de minte, eu care am cunoscut pe Eminescu în cea mai splendidă epocă a vieţii sale intelectuale. Şi aşa sunt fără nici o lege şi fără nici un Dumnezeu, să-mi rămâie cel puţin acela al poeziei, care pentru (mine) s-a fost întrupat în fiinţa lui Eminescu”.
La moartea poetului, în 15 iunie 1889, Veronica se afla la Bucureşti. Atunci a scris poezia „Raze de lună”, care a apărut în cotidianul „România” din 20 iunie.
După moartea lui Mihai Eminescu, s-a retras la Mânăstirea Văratec. A murit în acelaşi an, în noaptea de 3 spre 4 august, în casa maicii Fevronia Sârbu, după ce a băut o sticluţă cu arsenic.
Sursa: Agerpres
