Problema ”vânzării” României este și probabil va mai fi de actualitate încă timp. Dar care ar fi prețul înstrăinării patriei? De câțiva ani există o dispută între istorici privind un episod care s-ar fi consumat la Casa Albă, în timpul vizitei oficiale a lui Nicolae Ceaușescu la invitația președintelui de atunci al SUA, Jimmy Carter.
Ioan Talpeș a lansat o informație bombă, susținând că americanii i-ar fi propus lui Ceaușescu să fie inclusă economia românească în ”economia mondială”, prin listări la bursă, angrenare în circuitele comerciale.
Istoricul Florian Banu a încercat să verifice această știre, cercetând documentele întocmite cu ocazia vizitei din 12-16 aprilie 1978. Concluziile lui Banu apar în studiul ”Memorialistică versus document. Studiu de caz: întâlnirea confidențială dintre Nicolae Ceaușescu și Jimmy Carter (13 aprilie 1978).
Din acest studiu am spicuit câteva fragmente relevante pentru tema listării economiei românești la bursele americane.
Breaking news: România „listată” la bursă
Florian Banu amintește ce s-a spus despre vizita lui Ceaușescu în SUA:
”Prin prezentul demers ne-am propus analiza unui astfel de caz, mai precis a presupusei oferte a preşedintelui Jimmy Carter „de a introduce România în economia de piaţă mondială”. Prima menţiune a unei astfel de oferte (?) este făcută de istoricul Ioan Talpeş într-o lucrare publicată în urmă cu câţiva ani (În umbra marelui Hidalgo – 2009) . Susţinând că deţine informaţia încă din 1985 şi că după 1990 aceasta i-a fost confirmată chiar de Zbigniew Brzezinski, Ioan Talpeş nu ezită să relateze în termeni destul de plastici o aşa-zisă propunere confidenţială făcută de preşedintele Carter lui Nicolae Ceauşescu. Pe scurt, în cadrul acestei întâlniri, Carter ar fi propus, nici mai mult, nici mai puţin, decât „cotarea economiei româneşti la bursele occidentale”, evaluată atunci la aproximativ 170 miliarde de dolari!
O astfel de relatare, venită de la un istoric militar care, în plus, a deţinut şi funcţia de director al Serviciului de Informaţii Externe în perioada 1992-1997, trebuie privită cu maximă atenţie, cititorul având, natural, tendinţa de a-i acorda deplin credit.
Veridicitatea aserţiunilor generalului Ioan Talpeş cu privire la senzaţionala propunere americană din 1978 este consolidată de preluarea lor într-o lucrare a istoricului american Larry L. Watts, publicată în anul 2011.
Potrivit acestuia, „Administraţia Carter, convinsă că România era singura din Pactul de Varşovia care poseda capacitatea şi dorinţa de a părăsi Blocul dominat de sovietici, a decis să-i ofere posibilitatea să facă exact acest lucru pentru un viitor economic şi politic total diferit.
Oferta a fost făcută în timpul vizitei în S.U.A. din aprilie 1978, când preşedintele Carter a recunoscut explicit cooperarea Bucureştiului cu precedentele administraţii S.U.A. şi rolul esenţial al conducătorului român în procesul de pace din Orientul Mijlociu.”
America primăvara
Vizita la care se face referință chiar a existat. Pregătirea ei spune multe despre scopul urmărit de Nicolae Ceaușescu și de cum a reușit să fie acceptat din nou de americani la Casa Albă: ”Orizontul previzibil al vizitei a început să se contureze încă din 26 august 1977 când, prin telegrama nr. 06283, ambasada americană de la Bucureşti informa Departamentul de Stat că ministrul român de externe, George Macovescu, a comunicat dorinţa părţii române ca vizita lui Nicolae Ceauşescu în S.U.A. să aibă loc după 15 martie 1978. Motivul invocat era acela că, după vizita precedentă efectuată în perioada iernii (4-7 decembrie 1973), Nicolae Ceauşescu ar prefera o perioada a anului mai favorabilă. Evident, totodată, Macovescu s-a interesat şi asupra datei preconizate de partea americană.
În ceea ce priveşte obiectivele vizitei, acestea pot fi grupate în două mari categorii: obiective economice şi obiective politico-diplomatice. În primul rând, se dorea o dezvoltare mai accentuată a relaţiilor bilaterale, în special cele ţinând de dezvoltarea comerţului, precum şi de obţinerea unor noi licenţe tehnologice de vârf. În acest scop, pe lângă solicitarea prelungirii clauzei naţiunii celei mai favorizate, au fost planificate întâlniri cu figuri de primă importanţă din lumea financiar-bancară şi industrială a Statelor Unite.
Pe de altă parte, Ceauşescu era personajul în care atât liderii arabi, cât şi oamenii politici israelieni păreau să aibă încredere, deci implicarea sa în procesul de pace era dorită atât de cele două părţi aflate în conflict, cât şi de S.U.A.
De asemenea, liderul român era perceput ca având relaţii excepţional de bune cu conducerea de la Beijing, iar partea americană era interesată într-o accelerare a procesului de normalizare a relaţiilor americano-chineze.
Nu în ultimul rând, medierea României era dorită şi în problema relaţiilor dintre Coreea de Nord şi cea de Sud, urmărindu-se crearea unui canal confidenţial de negociere, după modelul folosit în timpul conflictului americano-vietnamez.
Aşadar, Nicolae Ceauşescu urma să plece la Washington nu doar ca lider de partid şi de stat şi mediator al procesului de pace din Orientul Mijlociu, ci şi ca mesager secret al Coreei de Nord.”
Întâlnirea ne-confidențială
”Convorbirile oficiale la nivel înalt s-au derulat la Washington în două runde, prima având loc în ziua de 12 aprilie 1978, iar cea de-a doua în 13 aprilie. Din partea română, la convorbiri au participat Nicolae Ceauşescu, preşedintele R.S.R., Gheorghe Oprea, prim viceprim-ministru, Ştefan Andrei, ministrul Afacerilor Externe, Vasile Pungan, ministru la Preşedinţia R.S.R. şi şef al grupului de consilieri ai lui Nicolae Ceauşescu, Ioan Avram, ministrul Industriei Construcţiilor de Maşini, Nicolae M. Nicolae, ambasadorul României la Washington. Partea americană a fost reprezentată de Jimmy Carter, preşedintele S.U.A., Cyrus Vance, secretar de stat, Zbigniew Brzezinski, consilier al preşedintelui S.U.A. pentru problemele securităţii naţionale, George S. Vest, asistentul secretarului de stat pentru probleme europene, Rudolph Aggrey, ambasadorul Statelor Unite la Bucureşti.
În cadrul primei runde de convorbiri, problemele abordate au fost două: în primul rând, procesul de pace din Orientul Mijlociu, urmat apoi de discuţii pe marginea relaţiilor americano-sovietice.
Fără a insista asupra conţinutului acestor probleme, ne
vom limita la a menţiona faptul că Jimmy Carter a apreciat că eforturile S.U.A. şi ale României pentru soluţionarea conflictului din Orientul Mijlociu „au fost complementare”, subliniind faptul că „noi am beneficiat şi am apreciat informaţiile şi sfaturile pe care le-am primit de la dumneavoastră, din partea reprezentanţilor dumneavoastră”.
În ceea ce priveşte a doua problemă, Carter l-a informat pe Nicolae Ceauşescu asupra apropiatei vizite a lui Cyrus Vance la Moscova şi a lui Andrei Gromîko la Washington, etapă premergătoare unei viitoare întâlniri între Carter şi Leonid Brejnev.
În opinia preşedintelui american, „divergenţele internaţionale, cele două ţări ale noastre le-au rezolvat între timp şi avem doar trei-patru probleme”.
Cele mai importante se dovedeau a fi aspectele referitoare la tratatul SALT şi cele ridicate de „pătrunderea sovieticilor în Africa”, în special în Angola şi Etiopia.
Nicolae Ceauşescu a apreciat progresele făcute în relaţiile sovieto-americane, dar a ţinut să precizeze că, „fiind vorba de probleme care privesc întreaga lume, trebuie să vă spun deschis – cum este obiceiul meu – că soluţionarea acestor probleme între Statele Unite şi Uniunea Sovietică nu va soluţiona problemele care preocupă omenirea.
Vor exercita o influenţă pozitivă, dar rămân multe probleme care nu pot fi soluţionate numai de Statele Unite şi Uniunea Sovietică, cu tot rolul mare pe care îl au ele în viaţa internaţională ca superputeri”.
În plus, Ceauşescu a ţinut să sublinieze:
„Aş dori să repet ceea ce am mai spus în două împrejurări, că noi considerăm că relaţiile dintre Statele Unite şi Uniunea Sovietică nu trebuie să se realizeze în detrimentul sau în spatele sau pe seama altor state, fie ele mari, fie ele mici. Experienţa
istorică a demonstrat că asemenea înţelegeri nu sunt viabile”.
În acest context, Nicolae Ceauşescu a adus în atenţie şi rolul pe care trebuie să-l aibă unele „grupări de state”, precum şi „rolul tot mai important pe care îl joacă Republica Populară Chineză”.
Prima rundă de convorbiri a fost încheiată de gazdă, Jimmy Carter spunând următoarele: „Sper că vom avea timp, atât diseară în particular, cât şi mâine dimineaţă să discutăm problema Republicii Populare Chineze. De asemenea, să discutăm pregătirea viitoarei întâlniri de la Madrid, ca o continuare a acordului de la Helsinki”.
Aşadar, în această primă rundă de convorbiri nu poate fi vorba despre inedita propunere invocată de istoricul Ioan Talpeş.”
Tete-a-tete și un translator
”A doua rundă a discuţiilor dintre cei doi preşedinţi a avut loc în ziua de 13 aprilie, după un mic dejun luat la Blair House, împreună cu o serie de senatori americani.
Aşa cum menţionează istoricul Constantin Moraru, această rundă „a avut două componente distincte, una separată de o oră, în Biroul Oval, care a avut un caracter special („Strict secret” după document), cealaltă oficială, în sala de tratative”.
Deşi se numără printre puţinii cercetători care au studiat stenograma întrevederii separate dintre cei doi şefi de stat, domnul Constantin Moraru nu insistă asupra acestei discuţii, mulţumindu-se să enumere principalele subiecte abordate, între acestea aflându-se „problema coreeană”.
În opinia noastră, această „problemă coreeană” a reprezentat miza acestei discuţii private, solicitată de partea română, după cum lasă să se înţeleagă preşedintele S.U.A. („putem face un schimb de păreri asupra problemelor care prezintă interes pentru dumneavoastră”).
Această afirmaţie pleacă de la faptul că, pe parcursul discuţiei, soluţionarea problemei coreene a reprezentat singurul subiect abordat în exclusivitate în acest cadru restrâns.
Celelalte probleme (clauza naţiunii celei mai favorizate, emigrarea evreilor şi reunificarea familiilor, relaţiile americano-chineze, problema Orientului Mijlociu) au fost discutate, pe larg, şi în celelalte întrevederi, în cadru lărgit.
Aşa cum singur o spunea, Nicolae Ceauşescu era un mesager personal al preşedintelui Kim Ir Sen („m-a rugat să vă prezint unele considerente ale lui privind soluţionarea problemei coreene”).
Obiectivul său era acela de a-l convinge pe preşedintele S.U.A. să accepte deschiderea unui canal de negociere directă cu Phenianul, excluzând de la discuţii liderii de la Seul.
După cum reiese din stenograma discuţiei, reacţia de moment a lui Jimmy Carter a fost de a respinge posibilitatea unor negocieri bilaterale, prin excluderea de la discuţii a Coreei de Sud.
Aşadar, demersul confidenţial realizat de Nicolae Ceauşescu
părea să fi eşuat, dat fiind că preşedintele Carter a declarat textual: „Noi nu ne putem amesteca în afacerile interne din Coreea de Sud şi nu vom schimba guvernul de acolo
prin forţă sau printr-o intervenţie americană”.
Totuşi, evoluţia ulterioară a evenimentelor de la Seul şi asasinarea lui Pak Cijan Hi i-au condus pe liderii nordcoreeni
la concluzia că mesajul lor („obstacolul principal îl constituie preşedintele Pak Cijan Hee”) a ajuns la urechile cui trebuie.
Revenind la discuţia confidenţială a celor doi şefi de state, subliniem că stenograma realizată de translatorul părţii române, domnul Sergiu Celac, nu cuprinde nici o referire la aspectele invocate de Ioan Talpeş.
După încheierea acestei discuţii, la ora 11,30, au fost reluate discuţiile în cadru lărgit printr-o prezentare succintă a aspectelor discutate, realizată de către preşedintele Carter:
„Am avut cu domnul preşedinte Ceauşescu o discuţie foarte interesantă. Domnul preşedinte Ceauşescu, probabil, va împărtăşi miniştrilor dânsului şi eu voi împărtăşi miniştrilor mei părerile, cu scopul de a economisi timpul care ne rămâne.
Printre problemele discutate au fost următoarele: statutul naţiunii celei mai favorizate pentru România (…). De asemenea, cei doi preşedinţi au hotărât ca să schimbe informaţii şi sfaturi. Fiecare îl va informa pe celălalt despre anumite vizite internaţionale pe care le va face, fără a dezvălui, bineînţeles, anumite secrete.
Vizita următoare a României în China şi Coreea. De asemenea, s-au discutat efectele prezenţei forţelor militare în alte ţări şi aceasta a fost pentru mine foarte folositoare. La ora 12,00 se va semna comunicatul comun al celor două ţări la care vor fi prezente şi soţiile celor doi preşedinţi. În timpul care o să ne rămână până atunci, vom discuta alte probleme”.”
Nu se confirmă!
” Aşadar, un program extrem de încărcat în care este aproape imposibil să se mai fi „strecurat” o întâlnire confidenţială cu preşedintele Carter, mai cu seamă dacă luăm în considerare rigorile agendei unui preşedinte al S.U.A.
În acest context, la capătul trecerii în revistă a vizitei efectuate în S.U.A. şi a discuţiilor purtate între Nicolae Ceauşescu şi Jimmy Carter, putem să afirmăm că documentele de arhivă, altminteri destul de minuţioase, nu au păstrat nici cel mai vag ecou al unei propuneri atât de senzaţionale, precum încearcă să ne convingă domnul Ioan Talpeş, invocând o confidenţă a fostului consilier Zbigniew Brzezinski.
În acest context, menţionăm faptul că propunerea lui Jimmy Carter de a avea loc un schimb reciproc de informaţii între cei doi preşedinţi, formulată în cadrul discuţiei confidenţiale, a fost pusă în practică.”
Americanii nu au căzut în ”capcana” lui Kim Ir Sen
Stenograma întâlnirii confidențiale dintre Jimmy Carter și Nicolae Ceaușescu, redactată de Sergiu Celac, diplomatul român fiind translator, nu consemnează nimic despre economia românească. După ce președintele român îi cere celui american să găsească o soluție pentru ca acordarea Clauzei națiunii celei mai favorizate să nu mai treacă anual prin Congres, Carter refuzând să modifice legea doar pentru țara noastră se discută politică externă.
Ceaușescu avea două mesaje, unul pentru a netezi relațiile americano-chineze, înghețate la acea dată, și altul pentru a se găsi o soluție pentru reunificarea Coreei. Nicolae Ceaușescu încerca să retrăiască succesul înregistrat cu un deceniu înainte, când se oferise să medieze încetarea focului în Vietnam.
Iată fragmentul despre Coreea de Nord și cea de Sud. Discuțiile aveau să-și piardă relativ repede ”substanța”, liderul sud-coreean fiind asasinat în toamna lui 1979.
Tovarășul Nicolae Ceaușescu:
Aş dori să ridic o problemă legată de Republica Populară Democrată Coreeană, de Coreea în general. În cadrul vizitei în Extremul Orient, voi vizita şi Coreea, precum şi Vietnamul,
Kampuchia şi Laosul. Relaţiile noastre sunt foarte bune cu Coreea de Nord, iar personal am relaţii de prietenie cu preşedintele Kim Ir Sen. Pe această bază, m-a rugat să vă prezint unele considerente ale lui privind soluţionarea problemei coreene. Ei ar dori să ajungă la o îmbunătăţire a relaţiilor cu Statele Unite, plecând de la angajamentul dumneavoastră de a realiza retragerea trupelor americane din Coreea de Sud. Ei consideră că iniţierea unor convorbiri directe în această problemă ar fi deosebit de utilă. De asemenea, ei asigură că vor ţine seama de interesele Statelor Unite în Coreea de Sud.
Ei au în vedere ca reunificarea ţării să se realizeze sub forma unei federaţii, menţinânduse orânduirile sociale existente în sus şi în nord. După părerea lui Kim Ir Sen, obstacolul principal îl constituie preşedintele Park Cijan Hee (sic!). El caracterizează regimul din sud ca fascist, iar politica sa ca pro-japoneză. El ar accepta să trateze cu orice alt preşedinte în sud, care să fie agreat de Statele Unite, cum ar fi, de pildă, Ian Bo Sîn, fost preşedinte în anii 1960-62, care are relaţii bune cu S.U.A. Sigur, acesta este numai un exemplu, dar orice personalitate care ar introduce un regim democratic în sud şi ar fi agreată de Statele Unite ar fi acceptabilă pentru a duce tratative. Ian Bo Sîn nu este comunist şi este în prezent consilier al Partidului Noii Democraţii din sud.
Am prezentat toate acestea pentru a sublinia că felul în care vede Kim Ir Sen soluţionarea problemei ar deschide calea realizării unor relaţii noi şi în această parte a lumii.
Jimmy Carter:
Voi fi foarte scurt. Nu consider că este răspunderea mea şi nici a lui Kim Ir Sen să hotărâm cine să fie preşedinte în Coreea de Sud. Acest lucru îl hotărăşte poporul de acolo, care, de altfel, l-a ales pe preşedintele Park în cadrul unor alegeri libere.
Aici avem o problemă. Kim Ir Sen doreşte să aibă loc o întâlnire directă între reprezentanţii Statelor Unite, reprezentanţii lui şi cei ai preşedintelui Park?
Tovarăşul Nicolae Ceauşescu:
Nu doreşte să aibă nici un fel de relaţii cu preşedintele Park, pentru motivele pe care le-am spus. În privinţa alegerilor democratice în Coreea de Sud, mi s-a spus că ceilalţi candidaţi la preşedinţie au fost arestaţi şi nu s-au putut prezenta. Ei ar dori ca Statele Unite să nu-l mai sprijine pe Park Cijan Hee şi consideră că forţele interne din Coreea de Sud sunt în măsură să rezolve problemele pe o cale nouă, democratică.
Ei sunt gata să discute cu Statele Unite. Dacă nu va mai fi preşedinte Park, ei sunt gata, de asemenea, să trateze cu orice alt preşedinte ales în mod democratic în sud.
Jimmy Carter:
Aceasta este poziţia lor istorică. Şansa ca preşedintele Park să fie răsturnat sau schimbat este foarte mică. Noi nu ne putem amesteca în afacerile interne din Coreea de Sud şi nu vom schimba guvernul de acolo prin forţă sau printr-o intervenţie americană.
Dacă Kim Ir Sen nu doreşte să se întâlnească cu conducerea actuală din sud, nu văd posibilitatea realizării unei întâlniri. Nu mă pot întâlni cu Kim Ir Sen în absenţa reprezentanţilor guvernului sud-coreean.
Tovarăşul Nicolae Ceauşescu:
Cu Coreea de Sud aveţi relaţii, de ce să nu purtaţi discuţii şi cu Coreea de Nord?
Jimmy Carter:
După cum ştiţi, noi ne aflăm acolo în baza unei rezoluţii a O.N.U. Noi suntem în favoarea reunificării. De altfel, reprezentanţii militari s-au întâlnit mereu la paralela 38. Statele Unite nu reprezintă, însă, un factor politic de dominaţie în sud. Ne aflăm acolo pentru a asigura menţinerea unei păci fragile.
Nu pretindem a avea conducerea politică în Coreea de Sud şi nici nu dorim aceasta. Angajarea de negocieri politice cu conducătorii nord-coreeni, în absenţa preşedintelui Park, ar însemna să ne asumăm o postură falsă.
Studiu apărut în Caietele CNSAS și pe siteul Glasul Istoriei.
Sursa foto: Fototeca online a comunismului românesc.
