Revoluția Culturală a lui Mao – Monstrul care continuă să fascineze Occidentul

 

Pe 18 august 1966 începe Revoluția Culturală Proletară din China.

Pusă la cale de Mao Tzedun (73 de ani) fondatorul regimului comunist și al Chinei zise „populare”, ea urmărește să restaureze autoritatea lui Mao asupra Partidului Comunist după eșecul dramatic al Marelui Salt Înainte (1958-1961).

Mao, care este în continuare președintele partidului, mobilizează tineretul din licee împotriva președintelui republicii, Liu Shaoqi, și a ideologului Deng Xiaoping.

Oficial, scopul mobilizării este opunerea față de rutina birocratică instalată chipurile în partid și față de noile inegalități apărute: este însăși ideea „revoluției permanente”, enunțate cu câteva decenii înainte de Troțky.

Liu și Deng, care reprezintă aripa pragmatică a partidului, sunt acuzați de „revizionism” și li se reproșează că sacrifică ideologia în fața necesității redresării economice.

Deng Xiaoping este supus reeducării forțate, iar Liu Shaoqi moare în închisoare.

Tinerii de toate condițiile sociale se adună sub titulatura „Gărzile roșii”. Ei flutură Cărticica Roșie a Gândirii lui Mao, o culegere de panseuri pe cât de imbecile în conținut, pe atât de solemne în formulare, pe care trebuie să le învețe pe de rost și să le repete la orice ocazie.

Gărzile Roșii își înmulțesc ședințele politice și adunările de mase la care ridică deasupra capetelor așa-numitele „duzibao” (lozinci scrise de mână) și răvășesc la propriu și la figurat principalele instituții ale țării.

În cei doi ani care urmează, îi linșează pe majoritatea șefilor lor și pe presupușii „reprezentanți ai bugheziei” (!).

Vandalizează templele, monumentele de patrimoniu sau magazinele unde exista cel mai mic indiciu că se vând „articole de lux”. Ard cărțile vechi.

Umilit și dezgustat, marele scriitor Lao She alege să se sinucidă pentru a nu da curs unei convocări la poliție.

Nici o mirare, sângeroasa și găunoasa Revoluție Culturală din China seduce prin radicalismul si simplitatea sa stupidă o parte a studențimii (dar și burgheziei) occidentale.

Pe 27 ianuarie 1968, Mao decide în fine să pună capăt tulburărilor provocate de Revoluția Culturală. La ordinul său, șeful armatei, Lin Biao trimite 17 milioane de Gărzi Roșii la țară, la munca de jos. Aici, acestea se confruntă cu mânia țăranilor și mulți dintre tinerii revoluționari vor deveni opozanți ai maoismului.

În septembrie 1971, Lin Biao, despre care se crede că este autorul real al Cărticelei Roșii și considerat urmașul lui Mao, este bănuit de acesta că vrea să-l răstoarne. Se va prăbuși cu avionul, încercând să fugă în URSS.

Dar tulburările nu se sfârșesc, prelungindu-se până la moartea lui Mao, pe 9 septembrie 1976, din cauza conflictului între nevasta lui Mao, Jiang Qing, care dorește relansarea Revoluției Culturale, și premierul Ciu Enlai.

Bilanțul Revoluției Culturale este de mai multe milioane de victime și un grav recul economic al Chinei, care nu mai reprezintă decât 3-4% din economia mondială.

În ciuda acestui dezastru, nu s-a auzit de vreun adept occidental al maoismului să afirme că Revoluția Culturală. Drept care ea reînvie astăzi în forme mai monstruoase.