Iată cum au consemnat ungurii evenimentul într-un document din 1397:
Ceva mai înainte, când aceste slujbe au fost împlinite cu vrednicie, acum aproape trei ani, când înălțimea noastră, ridicând o oaste puternică de credincioși ostași ai regatului nostru, a pornit spre Țara noastră Românească (partes nostras Transalpinas) și după trecerea celei mai mari părți a Țării noastre Românești, îndreptându-ne asediul asupra cetății noastre numite Nicopol (foto), unde se afla mulțimea preacruzilor turci, care îi atacau pe creștini, și lovindu-i cu putere am luat acea cetate, cu ajutorul lui Hristos, după o luptă crâncenă, alături cu acel domn Nicolae, vlăstarul răposatului Nicolae palatinul, sus-numit, și cu ceilalți supuși credincioși ai noștri, care s-au luptat cu râvnă vreme îndelungată acolo cu acei turci, îndurând răniri, ucideri și răni cumplite…
Și, după ce am lăsat castelani credincioși în acea cetate, ne-am îndreptat înapoi de acolo cu laurii izbânzii spre ținuturile acestui regat al nostru, al Ungariei, și pe când urcam culmile munților, în vorbirea obișnuită Posada (Pazzata), prin niște strâmtori și poteci înguste, strânse între tufișuri mari, unde mulțimea românilor (Olachorum) stătea la pândă, aruncând cu cruzime, din păduri dese și întunecoase, suliți vătămătoare și săgeți otrăvite și înveninate asupra însoțitorilor și supușilor noștri, amintitul Nicolae banul cu steagul său și cu mulți de ai săi… stând necurmat alături de noi și pentru ocrotirea persoanei noastre și pentru o trecere mai ferită de primejdie și nestânjenita siguranță a întregii escorte, întocmai ca un leu înfuriat, fără teamă de moarte, și respingând cu putere pe sus-pomeniții români, care pândeau cu mâinile înarmate, s-a străduit cu vrednicie să ne ocrotească și să ne apere vitejește pe noi și pe supușii noștri de atacurile blestemate ale pomeniților români și de capcanele lor dușmănoase, nu fără mare ucidere și pierdere.
Sursa traducerii: Documenta Romaniae Historica, Seria D. Relații între Țările Române, vol. I (1222-1456), București, 1977
