Conceptul „Zveno” a apărut la mijlocul anilor 1920, când Armata Roșie căuta soluții miraculoase pentru a ataca trupele pe câmpurile de bătălie dar și pentru a putea doborî bombardierele inamice.
Vladimir Sergheievici Vahmistrov, de la institutul sovietic al forțelor armate, a avut ideea unui bombardier greu de care să fie atașate avioane de vânătoare.
Scopurile proiectului erau:
- mărirea razei de acțiune a avioanelor de vânătoare;
- asigurarea în misiuni a bombardierelor cu escorte de avioane de vânătoare;
- folosirea avioanelor de vânătoare în misiuni de bombardament, acestea putând acum plonja asupra țintelor cu bombe mai grele decât ar fi putut ridica de la sol;
- folosirea puterii motrice a avioanelor atașate la decolarea unor bombardiere încărcate cu bombe peste capacitatea normală.
Proiectul Zveno a început să prindă contur în anii 1930, ca un „avion cu paraziți”, asemenea rechinului și a peștișorilor-pilot. Astfel, pe un bombardier greu Tupolev-B1 sau B3 – care juca rolul de „navă mamă” – trebuiau să se atașeze între două și cinci avioane de vânătoare.
În funcție de variațiuni, Zveno lansa din zbor avioanele de vânătoare, sau le „primea” la bord pentru a le duce înapoi la bază sau a le realimenta și a le lansa din nou.
La începutul războiului germano-sovietic, Zveno-SPB, folosind un bombardier TB-3 și două avioane de vânătoare Polikarpov I-16, cu câte două bombe de 250 de kg la bord a fost folosit operațional cu rezultate bune.
Avioanele de vânătoare erau atașate rigid cu cadre metalice în formă de piramidă controlabile de pilot (la Zveno-1, încuietorile frontale erau controlate de echipajul bombardierului, iar încuietoarea posterioară de către pilot; la versiunea următoare a lui Zveno, toate erau controlate de pilot).
În proiectul original existau conducte „ombilicale”, care permiteau avioanelor-parazit accesul la rezervorul de combustibil al navei-mamă, deși în practică acest lucru nu s-a întâmplat de fiecare dată.
Pe 3 decembrie 1931, a avut loc primul zbor reușit al lui Zveno-1, care a folosit un Tupolev B-1 ca „navă-mamă” și două aparate de vânătoare Tupolev I-4 plasate pe aripile sale.
Din cauza unei erori în faza inițială, încuietorile au fost deschise prea devreme de echipajul bombardierului, ceea ce a dus la separarea prematură a unuia dintre avioanele TI-4, însă TB-1 cu celălalt TI-4 atașat pe aripă au rămas în zbor controlat, în vreme ce celălalt TI-4 zburând în formație.
Prezența avioanelor „parazit” nu a avut aproape nici un impact negativ asupra performanțelor „navei mamă”: Zveno-2 TB-3 transporta trei avioane de vânătoare Polikarpov I-5 și totuși se comporta ca un bombardier obișnuit.
Avionul median trebuia suit manual pe fuselajul „navei mamă”, pentru ca apoi să se monteze cu ajutorul unor rampe speciale celelalte două de pe aripi. Din cauza acestei dificultăți, aparatul media I-5 a rămas fixat permanent pe Zveno-2 TB-3 și nu a fost lansat niciodată în aer.
Zveno-3, care transporta două avioane de vânătoare Grigorovici I-Z sub aripi, prezenta o provocare diferită: I-Z era un monopla cu roată fixă de aterizare care atingea pământul când era suspendat de „nava mamă”.
Pentru a face decolarea mai ușoară chiar și de pe un teren denivelat, avioanele de vânătoare au trebuit atașate cu o ramă mobilă care permitea mișcarea pe verticală față de TB-3.
În timpul unuia dintre aceste zboruri-test, pilotul unuia dintre I-Z-uri, un anume Korotkov, a calculat greșit timpul de manevrare și înălțarea provocată de avionul său a rupt rama de lansare, ceea ce a făcut să se izbească de aripa „navei mamă”. Korotkov a fost ucis când bombardierul a aterizat de urgență cu ambele avioane de vânătoare încă agățate de aripile sale.
Accidentul acesta a fost cel mai grav din întregul program Zveno, în ciuda complexității acestuia (se ajunsese la transportarea a cinci avioane „parazit”).
Versiunea finală a lui Bahmistrov a fost Zveno-SPB (Sostavnoi Pikiruiușki Bombardirovșik – „Bombardier Compus pentru Picaj): avioanele „parazit” I-16 erau folosite ca bombardiere în picaj, fiecare dintre ele putând transporta două bombe de câte 250 kg, iar raza lor operațională a fost astfel mărită cu 80%.
Combinația a fost testată cu succes în iulie 1937 și aprobată oficial pentru a intra în serviciu în 1938.
Primul model de serie a fost fabricat în iunie 1940. Cinci SPB-uri au fost alocate Escadronului Special nr. 2 al Regimentului de Vânătoare Aeriană nr. 32, al Brigadei 62 Aeriene din cadrul Forței Aeriene de la Marea Neagră.
Două aparate Zveno-SPB au purtat cu succes un atac asupra rezervoarelor de petrol din Portul Constanța în ziua de 26 iulie 1941, în plină zi, fără a întregistra pierderi. Avioanele de vânătoare s-au deconectat la circa 40 de kilometri de țintă și s-au întors la bază cu forțe proprii. Mai mult, ele au reușit să doboare două aparate de vânătoare germane Messerschmitt Bf-109!
