Ofensiva de pe Somme (1 iulie -19 noiembrie 1916) a fost cea mai sângeroasă campanie din Primul Război Mondial.
Au murit, în cinci luni de lupte cumplite, mai mult de un milion de oameni de ambele părţi (peste 400.000 de britanici, 200.000 de francezi şi 400.000 de germani), scrie RADOR.
Britanicii şi francezii au luptat împotriva forţelor germane pe un front de 40 km, pe râul Somme, în nordul Franţei.
În timpul Bătăliei de pe Somme, britanicii au lansat o ofensivă majoră contra germanilor, folosind pentru prima oară în istorie o formă primitive de tanc.
”La mijirea zorilor, germanii au avut o surpriză imensă. În mijlocul trupelor de asalt ale aliaților, niște monștri enormi din oțel avansau spre ei. Erau noile vehicule blindate construite de englezi în cel mai mare secret, care tocmai debutau în lupte”. În ediția din 16 septembrie 1916, ziarul francez Le Matin raporta pe prima pagină știrea senzațională: botezul de foc al unei noi arme de război cu alură stupefiantă.
La Flers Courcelette, circa 40 de astfel de exemplare au avansat aproape o milă în liniile inamice, dar au fost prea încete pentru a-și păstra pozițiile în timpul contraatacului german și au înregistrat și probleme tehnice, scrie history.com.
Cu toate astea, generalul Douglas Haig, comandantul forțelor aliate la Somme, a văzut în ele premisele unui nou instrument de război și a cerut departamentului de război să producă alte câteva sute, mai scrie history.com.
Feldmareşalul britanic Douglas Haig a comandat Forţa Expediţionară Britanică din anul 1915 până la sfârşitul războiului.
El a fost la comandă şi pe Somme , dar şi la cea de a treia bătălie de la Ypres şi în Ofensiva de o sută de zile, care a dus la armistiţiul din 1918, reamintește RADOR.
Armata britanică a fost cea care a introdus noul tip de vehicul blindat, care înainta pe şenile.
Maşinăria de tip Mark 1 fusese construită în secret, iar componentele asamblate în fabrici diferite. Unele componente, care semănau cu nişte cisterne, au fost numite de muncitori „tancuri” (rezervoare). „Tanc” este numele de cod folosit în timpul elaborării armei, devenit apoi denumire permanentă.
Speranţele lui Haig în noua sa armă nu au fost năruite complet. La începutul lui septembrie, un grup de tancuri i-a făcut pe germanii din a doua linie de apărare să intre în panică, devenind astfel o ţintă uşoară pentru infanteria britanică.
Ultimele rămăşite ale celei de-a doua linii defensive germane au fost cucerite.
Tancul a ajuns să domine războaiele secolului al XX-lea.
Crearea acestuia a plecat de la nevoia armatei britanice și franceze de a rupe gardurile de sârmă ghimpată ale inamicilor și de a distruge cuiburile de mitraliere şi buncărele acestora.
Primele tancuri au fost foarte greu de utilizat. Practic, militarii cărora le revenea comanda nu știau cum să le manevreze pentru că nu aveau de unde, deci au experimentat direct pe teren, relatează și rfi.ro.
Mașinile de luptă, fiind foarte grele, adesea se împotmoleau în noroi, erau foarte dificil de manevrat și se defectau ușor în condiții de război.
În interiorul mașinăriilor, comandanții aveau de luptat și de câștigat un alt război dur: cu lipsa de aer și de spațiu, explică rfi.ro.
Inițial cei opt oameni din interior aveau condiții groaznice. Motorul tancului se afla în mijloc și nimic nu-l delimita de echipaj. Temperatura urca până la 50 de grade Celsius iar zgomotul dinăuntru tancului era infernal. Sunetele gloanțelor care loveau armura erau asurzitoare, scrie și defenseromania.ro.
Când tancurile erau lovite de focuri de mitralieră, fragmente fierbinți de armură zburau prin interior, astfel încât soldații purtau costume de piele și măști din zale pentru a nu fi răniți.
Mai mult, scurgerile de gaze toxice duceau adesea la pierderea cunoștinței, iar explozia unei grenade putea sparge rezervoarele, incinerându-i pe toți cei aflați înauntru.
Cu toate acestea, tancul i-a ajutat mult pe britanici în lupta din Primul Război Mondial, contribuind, mai ales, la ridicarea moralului, atât pe terenul de luptă, cât și acasă.
Noul ţel al lui Haig era capturarea celei de-a treia linii, pe care şi-a concentrat toată forţa de bombardament. Operaţiunea din 25 septembrie, pentru cucerirea acestei linii, a fost un important succes pentru englezi, care de data asta nu au mai pierdut atât de mulţi oameni.
Haig a lansat un nou atac, pe 7 octombrie, cu rezultatele previzibile – englezii nu au reuşit să câştige nimic, în schimb au pierdut foarte mulţi oameni. Normal ar fi fost ca, din cauza vremii, Haig să renunţe la noi operaţiuni, însă el nu s-a lăsat convins. În următoarele câteva săptămâni a atacat de şase ori, în condiţii extrem de proaste.
Englezii nu au mai cucerit nimic, dar Haig dorea să poată declara această campanie un succes. Norocul a venit din partea comandantului Gough, care a reuşit – printr-un atac foarte bine plănuit, din 13 noiembrie – să cucerească Beaumont Hamel şi Thiepval (două dintre obiectivele atacului din 1 iulie). Astfel, Haig s-a declarat mulţumit şi a declarat campania ca fiind încheiată.
Războiul a continuat pentru încă doi ani, dar ostilităţile de pe Frontul de Vest au fost decisive, fiind cele care au dus la capitularea forţelor germane şi a aliaţilor lor, indiferent de succesele de pe alte fronturi.
