Agresorii fac parte din armatele a cinci state membre ale Pactului de la Varșovia (Uniunea Sovietică, Polonia, Bulgaria, Germania de Est și Ungaria), unde sunt aliate cu țara invadată.
Ei pretind că intervin la chemarea responsabililor locali pentru a salva socialismul care fusese impus cu forța, tot de sovietici, în urmă cu douăzeci de ani, prin ceea ce s-a numit „Lovitura de la Praga.
Printre țările invadatoare este o absență notabilă: România. Riscând să împărtășească soarta colegilor cehi și să fie măturat de la putere, Nicolae Ceaușescu joacă o carte periculoasă, care în cele din urmă se va dovedi câștigătoare: își creează o imagine de independență în rândurile blocului comunist care va păcăli Occidentul timp de decenii.
În Cehoslovacia, lucrurile luaseră o turnură periculoasă pentru Moscova pe 5 ianuarie 1968, când reformistul Alexander Dubcek (47 de ani) este ales secretar general al Partidului Comunist cehoslovac.
Alegerea ulterioară a generalului Lutvik Svoboda (73 de ani) ca președinte al țării deschide calea unor reforme rapide și curajoase.
În aprilie, în timp ce în Occident tinerii se agită cerând revoluție socialistă, Dubcek elimină cenzura, liberalizează călătoriile în străinătate și merge până acolo încât îl arestează pe șeful poliției.
Mulți cehoslovaci pornesc în descoperirea Occidentului, constatând că socialismul nu este cea mai bună dintre lumi. Brejnev și ceilalți lideri comuniști simt că le fuge pământul de sub picioare.
Pe 3 august 1968, Dubcek este chemat la ordine de Brejnev, cu ocazia unei întâlniri aprinse în Slovacia, soldate cu un compromis vag. Dubcek înțelege însă că este vorba doar de o amânare a deznodământului.
Când tancurile Pactului de la Varșovia invadează orașele cehoslovace, populația se abține de la orice rezistență armată. Încearcă să dialogheze cu tanchiștii.
Într-un gest naiv de rezistență pasivă, scoate plăcile cu numele străzilor, pentru a-i dezorienta pe ocupanți.
Ici-colo, apar totuși incidente sporadice și invadatorii deschid focul. La căderea nopții de 21 august, bilanțul este de câțiva morți.
A doua zi, numeroși praghezi manifestează pașnic și inutil.
Partidul Comunist Cehoslovac organizează un congres extraordinar clandestin, la uzinele CKD, în apropiere de Praga, și îl repune pe Dubcek în funcție.
Între timp, acesta este arestat și transferat în Uniunea Sovietică. După trei zile, pe 23 august, Dubcek înțelege că partida este pierdută și acceptă să semneze demisia pe care i-o dau sovieticii.
Pe 27 august, învins, revine la Praga și le prezintă demisia concetățenilor. Vorbește chiar despre „normalizare”. Este sfârșitul „Primăverii de la Praga” și al „socialismului cu față umană”. Dubcek și toți ceilalți lideri sunt înlocuiți cu fantoșe ale sovieticilor.
Cehii și slovacii se resemnează și se supun „normalizării”. Cel puțin majoritatea lor. Una dintre excepțiile notabile este studentul Jan Palach, care își dă foc în Piața Wenceslas din Praga, pe 16 ianuarie 1969, într-un gest de protest disperat.
Va fi nevoie de încă douăzeci de ani pentru ca democrația să se întoarcă la Praga.
