La jumătatea secolului al XIX-lea, Banatul intra în circuitul rutelor feroviare europene, care nu încetaseră să se extindă către răsărit până au atins şi regiunea noastră.
Se împlinesc 165 de ani de când a fost deschisă prima linie de cale ferată, pe actualul teritoriu al României, care făcea legătura între Oraviţa (în Banat) şi Baziaş, un port la Dunăre.
Ea a existat timp de aproape un secol (1854-1950), iar acum circulaţia se mai face doar pe unele porţiuni.
Primele planuri de construcţie au apărut în 1847, an în care a şi început construcţia căii ferate pe ruta Baziaş-Biserica Albă-Iasenova-Iam-Răcăşdia-Oraviţa, sub conducerea inginerului Bach. Banatul era în acel timp parte a Imperiului Austro-Ungar.
Calea ferată a fost iniţial construită cu şine aduse din Austria, însă, începând din 1851, s-a folosit şină laminată produsă la Reşiţa şi fiecare pereche de şine era montată pe şapte traverse cu ajutorul crampoanelor.
Finalizarea lucrărilor la linia Oraviţa-Baziaş, cu o lungime de 62,5 km, a fost încheiată în anul 1854, potrivit RADOR.
La 20 august 1854 a început circulaţia trenurilor de marfă, iar în 12 ianuarie 1855 compania austriacă St.E.G. a preluat linia Oraviţa-Baziaş de la statul austriac, fiind cea care a şi inaugurat traficul de călători pe acest traseu, la 1 noiembrie 1856.
Această linie a fost iniţial construită pentru transportul cărbunelui din Anina, Bocşa, şi Oraviţa la Dunăre, în Portul Baziaş (construit în anul 1795 tot de austrieci, al doilea ca importanţă după Constanţa), unde urma să fie încărcat în vapoare, iar de acolo, transportat pe Dunăre în Imperiu, de aceea purta denumirea de Koklenbahn (linia cărbunelui).
Viteza medie de circulaţie era de 20,6 km/oră, iar tracţiunea era realizată iniţial de locomotive construite în 1852 de firma Günther din Wiener Neustadt, apoi, începând cu anul 1955, de locomotive produse la fabrica St.E.G. de la Viena.
După această inaugurare a urmat cea a liniei Szeghedin – Jimbolia – Timişoara, în 15 noiembrie 1857, în lungime de 114 km, apoi a liniei Timişoara – Stamora Moraviţa, de 56 km, diferită de calea ferată Timişoara – Oraviţa – Baziaş – Iassenovo – Stamora Moraviţa, cu un traseu mai lung cu 94 de km.
Relaţia Oraviţa – Baziaş a fost deschisă şi pentru traficul de pasageri la 1 noiembrie 1856, după ce au fost efectuate diverse îmbunatăţiri tehnice la linie.
La 20 iulie 1858 tot complexul de căi ferate existent în Banat era racordat la traseele spre Viena, existând, la acel moment, un tren accelerat, pe ruta Baziaş – Timişoara, care făcea legătura cu trenurile spre Budapesta şi Viena.
În anul 1863, în zonă se inaugurează circulaţia pe primul traseu de munte, pe calea ferată Oraviţa-Anina.
Însă tot ceea ce a dus la dezvoltarea acestei zone, durează până în anul 1880 când Dunărea se revarsă şi distruge în mare parte portul, calea ferată şi casele, iar o parte din cei 516 locuitori din Baziaş se mută la Orşova.
Linia Bucureşti – Giurgiu a fost prima construită pe teritoriul românesc din acele timpuri şi a fost deschisă pentru trafic la 26 august 1869.
Conform unei lucrări scrise de Şerban Lacriţeanu şi Ilie Popescu,” Istoricul tracţiunii feroviare din România”, vol. I (1854-1918), Banatul deţine prioritatea între regiunile româneşti care au beneficiat de căi ferate (1854), fiind urmat de Transilvania (1858), Dobrogea (1860), Bucovina (1866), Vechiul Regat (1869-1875) şi Basarabia (1871), notează site-ul istoriabanatului.wordpress.com.
