În 1881, s-a înscris la Şcoala de Drept a Universităţii din Atena, pe care a absolvit-o cu rezultate foarte bune, iar în 1886 s-a reîntors în Canea, unde a practicat avocatura.
A participat la rebeliunea din februarie 1897, împotriva trupelor otomane. Rolul său în bătălia de la Akrotiri a fost obiectul multor poeme populare, dar şi al multor editoriale şi articole, care preamăreau vitejia, viziunea şi geniul său diplomatic.
În urma acutizării relaţiilor dintre Grecia, care sprijinise revolta, şi Imperiul Otoman, acesta din urmă a declarat război la 17 aprilie 1897, care s-a terminat cu înfrângerea Greciei.
Această înfrângere s-a transformat într-o victorie diplomatică.
Marile Puteri, Anglia, Franţa, Rusia şi Italia, au impus o soluţie finală „Problemei cretane”, insula fiind proclamată stat autonom sub suzeranitate otomană.
Venizelos a jucat un rol important în această soluţie, nu numai ca lider al rebelilor cretani, ci şi ca diplomat abil, având frecvente întâlniri cu amiralii Marilor Puteri.
Prinţul George, cel de-al doilea fiu al Regelui George I al Greciei, a devenit guvernator, pentru o perioadă de trei ani, iar Venizelos a fost ministrul său de Justiţie (1899-1901).
În urma deselor neînţelegeri dintre guvernator şi Venizelos, la 20 martie 1901, ministrul de Justiţie a fost demis, asumându-şi, pentru următorii ani, rolul de lider al opoziţiei.
Tensiunile politice acumulate au dus inevitabil la un blocaj administrativ şi, în cele din urmă, la Revoluţia din Theriso din martie 1905, al cărei lider a fost Venizelos.
Rebelii, strânşi la Theriso, au declarat „uniunea politică a Cretei cu Grecia ca un singur stat liber constitutional”.
Rezoluţia a fost înmânată Marilor Puteri, ca singura soluţie logică la „Problema cretană”.
În aprilie 1910, în urma declarării independenţei Cretei, Venizelos a fost ales preşedinte, apoi prim-ministru al noului guvern cretan.
Toate trupele au părăsit teritoriul insulei, puterea fiind transferată în întregime guvernului.
Unificarea urma să se facă odată cu Primul Război Balcanic din 1912. Între timp, activitatea lui Eleftherios Venizelos a atras atenţia cercurilor politice greceşti.
În 1910, Venizelos a devenit prim-ministru al Greciei şi a sprijinit Liga Balcanică împotriva Turciei în 1912 şi Bulgariei în 1913, în timpul guvernării sale Grecia reuşind să recupereze teritorii şi să-şi mărească populaţia.
La izbucnirea Primului Război Mondial, Venizelos a favorizat o alianţă cu Anglia, Franţa şi Rusia împotriva Puterilor Centrale, intrând în conflict cu regele Constantin I, care l-a demis.
Reîntors în Creta, formează un guvern revoluţionar provizoriu, iar în iunie 1917, îşi recâştigă puterea, Constantin I fiind destituit.
Venizelos a mai fost prim-ministru în 1924, 1928-1932 şi 1933.
În 1935, deşi se retrăsese, a revenit să sprijine o altă revoltă în Creta. Când aceasta a fost înfrântă, a fost nevoit să fugă în Franţa.
A murit în 18 martie 1936, la Paris.
Foto: Venizelos la Akrotiri în 1897
Sursa: Agerpres
