Prezentat drept un eveniment educativ, concertul „Experiment In Modern Music” fusese organizat de Paul Whiteman, liderul și dirijorul extrem de popularei Palais Royal Orchestra. Scopul era de a demonstra că forma relativ nouă de muzică, numită „jazz”, merită să fie privită ca o formă de artă serioasă și sofisticată.
În program figurau segmente didactice, care trebuiau să servească scopului propus, cu titluri precum „Contrast: notație legitimă vs. jazzing”. După 24 de astfel de exemple, asistența și-a pierdut răbdarea.
Atunci, un tânăr numit George Gershwin, cunoscut drept compozitor de muzică de Broadway, s-a așezat la pian pentru a cânta alături de ochestră o compoziție nouă a sa, numită „Rhapsody In Blue”.
„Începe cu o cadență provocatoare a unui clarinet”, a scris Downes despre de acum faimosul glissando de două octave și jumătate, care face „Rhapsody In Blue” la fel de recognoscibilă de la început ca Simfonia a V-a a lui Beethoven.
„Sunt fraze subsidiare care decurg logic… adesea metamorfozate prin scheme de ritm și instrumentație.”
Criticul de la New York Times era la unison cu Paul Whiteman:
„Nu este vorba de o simplă piesă de dans pentru pian și alte instrumente. Această compoziție demonstrează un talent extraordinar, după cum arată și un tânăr compozitor, ale cărui obiective merg mult mai departe decât ale colegilor săi.”
Este probabil adevărat că George Gershwin a dorit dintotdeauna să transcendă categoria de muzică pop, însă piesa pe care a folosit-o pentru a realiza acest lucru fusese elaborată în grabă.
Cu mai puțin de cinci săptămâni înainte de concertul „Experiment în Muzica Modernă”, Gershwin nu intenționa să scrie o piesă pentru eveniment.
Însă, fratele său, Ira, a citit un articol în New York Tribune, care informa că George „lucrează la un concert de jazz” special pentru program.
De nevoie, Gershwin a scris „Rhapsody In Blue” cât de repede a putut, lăsând ca propria parte de pian să fie improvizată pe loc la premiera mondială.
Rapsodia va fi considerată drept una dintre cele mai importante lucrări americane ale secolului XX.
De asemenea, ea va deschide larg perspectivele pentru o întreagă generație de compozitori „serioși” – de la Copland la Șostakovici – care se vor inspira din jazz în propriile lor opere.
