Scriitorul Stefan Zweig a fost întâmplător martor al acestui moment istoric.
“În această clipă se încheie cu adevărat o monarhie milenară. Știam că va fi o altă Austrie, o altă lume, în care mă voi întoarce”, nota Zweig, citat de Die Presse, despre incidentul petrecut la 24 martie 1919 în gara Feldkirch.
Un tren modern oprea în localitatea de frontiera dintre Austria și Elveția.
În geamul unui vagon l-a recunoscut pe ultimul împarat al Austriei, Carol I.
Călătorea în sens opus: în exilul din Elveția.
Carol I al Austriei a urcat pe tron la 21 noiembrie 1916, la vârsta de 29 de ani. Domnia sa a durat aproape doi ani, fiind obligat să renunțe la orice fel de pretenții la 12 noiembrie 1918.
Carol I a devenit conducătorul Austriei din noiembrie 1916 (nu a fost încoronat ca împărat), iar la 30 decembrie 1916 la Budapesta, în catedrala Sf. Matia, a primit titlul Carol al IV-lea al Ungariei, preluând toate atribuțiile antecesorului său, împăratul Francisc Iosif.
Soția sa, Zita, a fost încoronată ca regină a Ungariei.
Carol I a încercat să încheie un armistițiu cu Franța, ducând tratative secrete prin Ottokar Czernin, ministrul lui de Externe, și prin prințul belgian Sixtus de Bourbon-Parma, cumnatul său.
Carol I a renunțat la guvernare pe fondul înfrângerii Puterilor Centrale în Primul Război Mondial prin Manifestul de la 11 noiembrie, dar nu a abdicat.
Forțat să plece
Carol I inițial a desemnat la 11 noiembrie 1918 noul guvern maghiar, iar pe urmă, la 13 noiembrie 1918, a renunțat la șefia statului.
A fost forțat să plece în Elveția, escortat de britanici, după ce la data de 12 noiembrie 1918 parlamentarii austrieci au proclamat Republica Germană Austria, exemplul lor fiind urmat de cei maghiari, 4 zile mai târziu, proclamând Republica Democratică Maghiară.
Evenimentele politice s-au precipitat: la 31 octombrie 1918, Mihály Károlyi era prim-ministru desemnat de rege, dar la 11 ianuarie 1919 guvernul Ungariei demisionează; două luni mai târziu, la 21 martie 1919, ajung la putere comuniștii.
În iunie 1919, Béla Kun este de facto șeful statului maghiar.
O abdicare formală nu a existat.
Adunarea Națională Provizorie a Republicii Germano-Austriace, deși el nu renunțase oficial la tron, l-a decretat persoană indezirabilă.
Plecarea în Elveția
Împreună cu soția și copiii lor au fost obligați să părăsească Palatul Schonbrunn și să se retragă în Palatul Eckartsau (aproape de granița de astăzi cu Slovacia).
“Nu a fost o ședere plăcută”, nota Carol în memoriile sale în 1920.
“În fiecare zi eram pregătiți că vine câte un trimis”, adăuga el.
Neanunțat a și venit cancelarul de stat Karl Renner, care a încercat să îl convingă să părăsească țara.
Fostul împărat a refuzat să îl primească.
Presiunea plecării în exil era în continuă creștere și guvernul a decis să îl oblige pe fostul împărat să ia o decizie: fie abdica oficial, fie se lăsa reținut sau părăsea țara.
“Fiindcă prima variantă era inacceptabilă, iar a doua imposibilă, fiindcă o reținere ar fi însemnat supraveghere permanentă de către Amata Rosie și în final soarta săracului Împarat al Rusiei (familia țarului a fost ucisă în iulie 1918), m-am decis să aleg a treia variantă”, nota Carol în memoriile sale.
La 23 martie 1919 a răsunat pentru ultima dată “Doamne binecuvântează”, înainte ca familia împăratului să părăsească Austria în direcția Elveția.
A doua zi, la amiază, au ajuns în localitatea de frontieră.
“Acum acest bărbat înalt și serios stă la geam și vede pentru ultima dată munții, casele, oamenii și țara sa. Toți din jurul lui simțeau istoria, istoria mondială într-un moment tragic. Jandarmii, polițiștii și soldații păreau apăsați și se uitau ușor rușinați într-o parte, fiindcă nu știau dacă mai trebuie să acorde onorurile militare cuvenite. Femeile își fereau privirea, nimeni nu vorbea și se auzea doar o femeie plângând, fiindcă nu se știe de cât de departe venise să își vadă împăratul pentru ultima dată”, scrie Zweig.
Carol I nu avea însă de gând să accepte apusul monarhiei. Încă dinainte să treacă granița, el a înaintat un protest verbal împotriva “tuturor măsurilor care îi lezau drepturile milenare de guvernare”.
Ulterior el a trimis un manifest, redactat chiar la Feldkirch și adresat Papei și regelui Spaniei.
Viața în exil
Carol și familia sa s-au instalat la palatul Wartegg am Bodensee și ulterior au fost transferați la Villa Prangins de pe malul Lacului Geneva.
Carol n-a încetat să solicite repunerea sa în drepturi.
În prima fază a încercat să urce pe tronul Ungariei.
În martie 1921 a traversat în secret Austria și a avut o întâlnire în Ungaria cu guvernatorul Miklos Horthy, însă acesta a refuzat să renunțe la funcțiile sale.
A doua tentativă a fost în octombrie a aceluiași an, dar a fost respins repetat de Miklós Horthy, care era amiral austro-ungar și regentul Ungariei.
O nouă tentativă de reinstaurare a monarhiei în Austria s-a lăsat cu vărsare de sânge și victime omenești în octombrie 1921.
Puterile câștigătoare ale războiului se săturaseră de neliniștea socială provocată de Carol și au decis exilarea familiei sale pe insula Madeira din Portugalia.
Carol și Zita s-au plâns de condițiile nedemne de trai de pe insulă.
Carol s-a îmbolnăvit de gripă și pneumonie și a murit la nici trei luni de la sosirea in Madeira, la 1 aprilie 1922, la vârsta de doar 34 de ani.
Familia lui Carol a rămas interzisă în Austria pentru mai multe decenii.
Fiul cel mare, Otto, a primit în 1966 un pașaport austriac, după ce a renunțat în scris la succesiunea la tron.
Zita, soția lui Carol, a primit permisiunea de a intra în Austria abia în 1982.
Austriecii avut parte de un ultim „spectacol monarhic“ la 1 aprilie 1989, când zeci de mii de oameni au ieșit pe străzile Vienei pentru a participa la funerariile Împărătesei Zita.
