Perioada Roșie a lui Picasso

 

Dacă despre perioadele albastră și roz ale lui Picasso se vorbește mult, cea roșie a fost tratată cu oarecare discreție.

Născut la 25 octombrie 1881, Pablo Picasso, în octombrie 1944, la două luni după eliberarea Parisului, Picasso intra în Partidul Comunist Francez, un eveniment care atrăgea atenția întregii lumi.

Declara că „intrarea mea în partidul comunist este consecința logică a întregii mele vieți, a întregii mele opere. Sunt mândru să spun că n-am considerat niciodată pictatul ca fiind o artă a simplei plăceri, a diversiunii. Am dorit, prin desen și prin culoare, de vreme ce acelea erau armele mele, să aprofundez din ce în ce mai mult cunoașterea lumii și a umanității, pentru că această cunoaștere ne eliberează pe toți în fiecare zi”.

Guernica

Deja, după izbucnirea războiului civil din Spania, Picasso se pronunțase de partea guvernului republican. În iulie 1937, avea loc la Paris „Expoziția Mondială”. Tabloul Guernica expus în pavilionul spaniol, era dedicat orașului basc Guernica, bombardat de aviația germană.

În 1904, Picasso se stabilea definitiv la Paris. Pictează la început tablouri triste, în tonuri albastre reci (așa numită perioadă albastră).

Cunoaște pe Fernande Olivier, o tânără brunetă și elegantă, de care se îndrăgostește și cu care va locui împreună.

În pânzele lui Picasso domină acum nuanțele deschise, senine (perioada roz).

Sub egida Moscovei

„În 1948 a participat la Congresul Mondial al „Mişcării intelectualilor pentru pace” de la Wroclaw, sub egida Moscovei – unul din primele episoade ale Războiului Rece. (…) În URSS, picturile sale nu erau expuse în muzee, nu avea expoziţii, era interzis.

Arta sa era considerată „cosmopolită şi nerealistă”, păcate capitale în picasso 2ochii ideologilor de la Kremlin. Picasso a ignorat asta, fiind un „tovarăş de cursă lungă”.

Nu a demisionat din partid în 1953, cu ocazia revoltei muncitorilor din Berlin. Nici în 1956, după revoluţia maghiară. Nici în 1968 după Praga. (…) Nici în scris sau în declaraţii publice nu s-a desolidarizat de PCF, şi nu a criticat politica Moscovei. A fost un comunist aparte, iar relaţia sa cu PCF, plină de contradicţii. A luat în derâdere poncifele artei oficiale sovietice, dogma „realismului socialist”.

În martie 1953 a avut un conflict cu Moscova (singurul de altfel), după ce a publicat în numărul de doliu al revistei “Les Lettres francaises” condusă de Louis Aragon, un portret al lui Stalin. A schiţat un Stalin tânăr, iar Kremlinul a fost extrem de nemulţumit.

PCF a trebuit să-şi ceară scuze, în frunte cu Louis Aragon, care dirija publicaţia. Beria, Malenkov, Hruşciov ar fi vrut uu „Stalin”  oficial, înfăţişat ca generalissim. Numai celebritatea l-a salvat pe Picasso de la excludere. Gloria, influenţa lui, dar şi faptul că era extrem de bogat, i-au asigurat un tratament diferit din partea lui Maurice Thorez&Co. Kremlinul şi-a modificat şi el în timp „linia”. Chiar i-a dat în 1962 premiul Lenin „pentru pace”. Gestul a fost însă în propriul beneficiu, nu al lui Picasso, prea celebru. În 1973, când a murit, era încă membru al Partidului Comunist Francez”, scrie stelian-tanase.ro.

Parteneri