Propaganda guvernamentală nu stătuse cu mâinile în sân și făcuse un mare eveniment din nașterea de la Pătârlagele, mai ales că era în vogă, la cinematografe, filmul despre naștere deodată a cinci copii ai familiei Dionne, în Canada.
Treaba e că mama celor patru bebeluși mai avea patru copii din alte două căsătorii, iar tatăl doi din relația anterioară.
Cvadrupleții au avut parte de o îngrijire demnă de niște vedete, însă ceilalți frați mai mari au fost lăsați în săracia părinților. care tocmai își uniseră destinele în fața lui Dumnezeu.
Toată presa a scris câteva luni despre marele eveniment de la Pătârlagele. Dar, după ce nu a mai folosit propaganda, a fost dat uitării.
O relatare în presa vremii
“PATRU COPII DE-ODATĂ nu e un titlu de film! Pentru cele cinci Dionne s’a ticluit un scenariu, iar banda am vizionat-o de curând într’unul din cinematografele din centru. Se chema: “CINCI COPII DE-ODATĂ!”.
Fără să își fi pus în gând să concureze America (ar fi o utopie, în oricare domeniu), Mihai Gerea – zămislitorul celor patru gemeni din Pătârlagele, acum o persoană, oricum, celebră, are dreptul să ceară totul pentru odoarele minuscule, cărora le-a dăruit viaţa!
Chiar să fie filmate, în cadrul artistic al unui scenariu de cinema! (…)Sărmanul om, sărac lipit, avea destule odrasle prin preajmă-i. În începutul de căsnicie ce l-a pornit cu Smaranda Floare, Mihai Gerea aducea cu el patru țânci iar ea, zestre de pe urma altor doi bărbaţi – Constantin Căpriş și Radu Soare – împlinea jumătatea duzinei: Şase la un loc!
Dacă aşteptau cumva vreo minune, apoi nu dinspre partea copiilor o adăstau! Guri destule pentru codrul de mămăligă şi fiertura puţină de pe vatră!Le-am văzut casa, ograda, mica şiră de paie…
Vremuirea cea mai amarnică: sărăcia, și-a lăsat urmele, săpate adânc. Și citești bine de tot în toată așezarea aceasta, o gospodărie de munte, că nu copilași își doriau oamenii acestia. Când l-a primit soț în fața firii pe bărbatul al treilea, Smaranda Soare și-a dorit o viață nouă, o rostuire alta decât până atunci…
Avea nevoie de un braț vânjos alături de ea, care să desțelenească pământul puțin, să aducă pâine pentru gurile flămânde.
– În satul nostru – îmi spune ea – afli un chip să hrănești șase copilași. Ne-am întovărășit cu gând să ne creștem copiii. De-acu, alții nu mai așteptăm… Nici eu, nici omul meu… Acu, cică or să ne dee pământ și loc de casă…
– Odată cu copiii și norocul…
– De copii nu ne pare rău… Că micuții cresc și multe nu le trebuie… Dac’a vrut Dumnezeu! Ploaie să fie la vreme și pâine…
– V’ajută și cei mari! Mai trimit și sufletele milostive, de prin țară!
– Au trimis, nu-i vorbă! Dar tot lucruri de prisos!
Are dreptate femeia. Le trebuiesc oare, în clipa de față, celor patru păpuși, ghetuțe, rochițe de mătase, training-uri, jucării ? Micuții nu s’au dumirit încă de minunea vieții, care le pulsează în inimioarele cât lăstunii. Ochișorii lor, atrași de lumina întraurită a soarelui, se întorc înspre ferestre, asemeni florilor din glastre.
Simplu fototropism! Mai mult nu încearcă prichindeii, decât să îngurgiteze laptele din lingurițe, de opt ori pe zi!(…)” (“Realitatea Ilustrată” – 17 martie 1937)
