După îndelungi şi zadarnice cercetări, în cele din urmă trimișii țarului găsesc pe acel om deplin mulţumit: era un ţăran, dar atât de sărac, încât nici cămaşă n-avea.
Istorioara scriitorului rus e un mod glumeţ de-a critica felul de viaţă al omului civilizat, chinuit de griji.
O întâmplare asemănătoare cu povestea lui Tolstoi, dar autentică, o găsim în revista Realitatea Ilustrată din 8 iunie 1933:
Prin 1890, Mediaşul era un orăşel liniştit, în care nu se introdusese încă gazul metan. Oamenii: români, saşi şi unguri, în număr aproape egal, duceau ceeace se numeşte o „viaţă patriarhală”, agricultorii schimbând produsele lor cu mărfurile fabricate de care aveau nevoe.
Greser era un om tot atât de bogat, pe cât de sgârcit. Îşi câştigase un sipet plin de aur, din întreprinderea introdusă de el la Mediaş: o loterie.
Deaceea lumea îi mai zicea Greser loterierul. Unii se întrebau: dece o fi loterierul atât de sgârcit, că el n’are nici copii, nici nepoţi, numai pe baba, nevastă-sa, care cât era ziulica de mare stătea pe sipetul de bani, să-l păzească?
Ca să nu-l înşele negustorii şi să nu risipească banii, Greser singur se ducea în târg să cumpere toate ce trebuiau pentru hrană.
Într-o zi, pe când moşneagul se întorcea acasă, nu ştiu cum făcu, scoase basmaua roşie din buzunar, să-şi şteargă năduşeala – era vară şi cald — și pierdu pe drum un pachet cu douăsprezece bancnote a o sută de coroane.
A găsit banii lăptăreasa Ana Pataky, şi cum în viaţa ei nu văzuse bani de hârtie, a socotit că acele hârtiuţe colorate sunt nişte poze pentru copii.
Le-a luat cu gândul să le dea fetiţei să se joace cu ele, ba chiar întâlnind’o pe doamna Fritz, o vecină săracă, i-a dat şi ei câteva pozesă ducă acasă.
Doamna Fritz era mai şireată şi cunoştea valoarea banului. Şi dacă n’ar fi fost întâmplarea, că o cumătră invidioasă s’a dus să reclame la poliţie, să vie să cerceteze de unde s’a îmbogăţit dintr’odată doamna Fritz, Anica Pataky ar fi păstrat mulţi ani „pozele” şi domnul Greser n’ar fi ştiut unde au ajuns banii lui.
