În ciuda tradiției, noul suveran nu se încoronează la Reims, deoarece orașul se afla în mâinile inamicilor săi, familia de Guise și oamenii Ligii.
Totuși, cu această încoronare, francezii încep să spere la încheierea războaielor religioase între catolici și protestanți, care au însângerat țara timp de o generație.
Precedentul rege, Henric al III-lea, murise cu cinci ani mai devreme, pe 2 august 1589, înjunghiat de un călugăr fanatic, Jacques Clément.
Cum nu avusese fii, coroana Franței îi revenea vărului său, Henric de Navarra, fiu al lui Antoine de Bourbon și al Jeannei d’Albret.
Numai că acesta este protestant, iar majoritatea catolică din Franța nu admite să urce în aceste condiții pe tron.
Războiul religios este dublat de un război civil.
Catolicii intransigenți se regrupează în spatele familiei de Guise. Liga catolică trece peste regulile de succesiune și îl desemnează ca nou suveran pe unchiul lui Henric de Navarra, cardinalul Carol de Bourbon. Acesta ia numele de Carol al X-lea.
La rândul său, regele Spaniei, Filip al II-lea, care se prezintă campionul european al Contrareformei catolice, se străduiește să impună pe tronul Franței pe fiica sa, Izabela, nepoata fostului rege Henric al II-lea.
Armata catolică, având în frunte pe ducele de Mayenne, din familia de Guise, este înfrântă de Henric de Navarra la Argues și apoi la Ivry, în nordul Franței.
În timpul acestei bătălii, din 14 martie 1590, în fața trupelor catolice mult mai numeroase, originalul bearnez, mizând totul pe o carte, va lansa celebra sa strigare:
„Aliniați-vă în spatele panașului meu alb, îl veți găsi întotdeauna pe calea onoarei și a victoriei!”
Henric înțelege, însă, că oricât de multe victorii ar repurta, ele nu îi vor permite să aibă de partea sa majoritatea regatului.
Decide prin urmare să se convertească la religia majoritară, urmând sfaturile prietenului său, Maximilien de Béthune, viitor duce de Sully, el însuși protestant, și ale tinerei sale amante, Gabrielle d’Estrées.
Așa se face că, pe 25 iulie 1593, Henric renunță de la credința protestantă și cere să devină catolic.
Era a șasea și ultima oară când își schimba religia; copiil fiind, a fost nevoit să se convertească în funcție de cum trecea de sub tutela tatălui catolic sub cea a mamei protestante.
Inclusiv după masacrul Sfântului Bartolomeu a trebuit să se convertească la catolicism, pentru a trece apoi la credința mamei sale.
Henric se prezintă așadar la poarta abației din Saint-Denis, în nordul Parisului.
„Cine sunteți?”, îl întreabă monseniorul de Beaune, arhiepiscop de Bourges, cu solemnitate.
„Sunt regele”, răspunde Henric.
„Ce doriți?”
„Să fiu primit în brațele Bisericii Catolice, apostolice și romanice.”
În acest moment, regele îngenunchează și jură să moară în religia catolică. Arhiepiscopul îi dă binecuvântarea și regele îi sărută inelul.
În anul următor, în fine, Henric se încoronează la Chartres și, câteva săptămâni mai târziu, intră triumfal în Paris. Cu acest prilej, va face o altă declarație faimoasă: „Parisul merită o liturghie” (foto).
Henric va dovedi cu această ocazie un excepțional spirit politic (sau poate doar mărime de inimă), evitând orice răzbunare. Nu îi mai rămâne decât să trimită acasă trupele spaniole, care intraseră în Franța sub pretextul apărării cauzei catolice.
Odată cu Edictul de la Nantes, patru ani mai târziu, Henric al IV-lea va merge până acolo cu îndrăzneala încât să ofere garanții de securitate minorității protestante, fără a se teme de nemulțumirea contemporanilor, pentru care era de neconceput ca un suveran să impună respectul față de supușii de altă religie decât a sa.
