Fost călugăr la Cluny, abația cea mai importantă din Occident, noul Suveran Pontif își câștigase printre romani o excelentă reputație, slujindu-i pe precedenții papi, Leon al IX-lea și Alexandru al II-lea.
Este ales papă la presiunea poporului din Roma și acceptă cu inima îndoită: era deja sexagenar și conștient de responsabilitățile care apăsau pe umerii săi, într-un moment în care biserica occidentală creștină se afla într-o criză profundă.
Noul papă va încerca să facă biserica mai morală și, mai ales, mai independentă de seniorii și suveranii europeni.
Măsurile sale au rămas în istorie sub numele de reforma gregoriană, deși bazele acesteia au fost puse, la sfaturile sale, de predecesori.
Premisele reformei gregoriene apar odată cu Leon al IX-lea, papă impus Romei în 1049 de Henric al III-lea, cel mai energic dintre împărații germanici.
În timpul celor cinci ani de pontificat ai săi, Leon al IX-lea nu a ostenit să străbată Occidentul pentru a reforma instituția ecleziastică.
Consilierul său, Hildebrand, viitorul papă, identificase două probleme majore:
– simonia, adică traficare în schimbul banilor a bunurilor Bisericii;
– căsătoria și concubinajul preoților, tolerate până atunci: se consideră că preoții căsătoriți sunt tentați să se îmbogățească și să constituie o rentă în beneficiul descendenților, lipsind Biserica de mijloacele materiale pentru împlinirea misiunii sale.
Pentru a reuși în demersurile sale, papa, care la începutul Evului Mediu, era considerat doar Episcop al Romei, dorește să își impună preeminența asupra celorlalți episcopi. Această ambiție adâncește fisura dintre Biserica creștină Occidentală și cea Răsăriteană.
Prima își asumă calificativul de „catolică” (adică „universală”), a doua, de „ortodoxă” (conformă cu „adevărata credință”).
Grigorie al VII-lea începe prin a proscrie căsătoria și concubinajul preoților, apoi condamnă cu fermitate simonia.
Se dedică apoi formării preoților, care, adesea inculți, se sinchiseau prea puțin de evanghelizarea credincioșilor.
În fine, prin 27 de propoziții celebre din 1075 (Dictatus papae), el rezervă colegiului cardinalilor dreptul exclusiv de a-l alege pe papă.
Condamnă în același timp învestiturile laice, adică dreptul suveranilor și seniorilor de a numi Episcopul Romei.
O adevărată revoluție, într-o lume în care era încă vie tradiția antică potrivit căreia împăratul este reprezentantul lui Dumnezeu pe pământ, deci clerul trebuie să i se supună și să-i slujească.
