Cine trece, chiar și astăzi, prin Oltenia, cu greu poate să accepte ideea că această provincie românească s-a aflat (chiar și pentru numai două decenii) sub stăpânirea Imperiului Habsburgic. Realitatea este că, între 21 iulie 1718 (Pacea de la Passarowitz) și 18 septembrie 1739 (Pacea de la Belgrad), cât au încercat să-i stăpânească pe olteni, imperialii au avut viață grea, fiind nevoiți să renunțe la planurile lor cu mult înainte de Pacea de la Belgrad.
Imperialii pierd stăpânirea de jure asupra Olteniei
Războiului austro-rus-turc de cinci ani (1735–39) a dus la o situație ușor paradoxală. Austriecii, care se alăturaseră Rusiei Țariste pentru a se extinde în Balcani pe seama turcilor, au fost învinși în bătălia de la Grocka și au încheiat o pace separată cu otomanii la Belgrad. Viena nu era înspăimântată atât de forța militară a turcilor, cât mai ales de succesele obținute de ruși. În ciuda victoriilor de pe câmpul de luptă, țariștii sunt nevoiți astfel să încheie și ei pace prin Tratatul de la Niš. Țariștii renunță la pretențiile lor în ceea ce privește Moldova și Crimeea, dar primesc acordul de a construi un port la Azov, câștigând un punct de sprijin pe Marea Neagră. Chiar dacă tratatul nu le permitea rușilor să aibă o flotă în Marea Neagră și nici fortificații pe țărmurile ei, Azovul se va dovedi un punct de sprijin important în următoarele războaie. În ceea ce îi privește pe imperiali, aceștia au fost nevoiți să cedeze turcilor Regatului Serbiei cu Belgradul, partea de sud a Banatului Timișoarei și nordul Bosniei. Pentru români, mult mai important era că austriecii renunțau și la Banatul Craiovei (Oltenia), restituind teritoriul Țării Românești. Această cedare a teritoriului Olteniei n-a produs nici urmă de întristare la Viena. Imperialii lăsaseră, de facto, provincia româneacă de izbeliște de mai mult timp, „învinși” de oltenii lui Papură Vodă.
Stăpînirea de facto o pierduseră deja
Oltenia a devenit parte a imperiului habsburgic după Pacea de la Passarowitz (21 iulie 1718), când turcii au oferit Vienei un teritoriu care aparținea de fapt Țării Românești. Încercarea curții de la Viena de a introduce un nou sistem fiscal, o nouă administrație și catolicismul s-au dovedit, însă, sarcini mult prea grele, din cauza opoziției generalizate a populației românești. S-a făcut un nou recensământ, stabilindu-se că vor fi scutiţi de dări numai cei ce pot dovedi că înaintaşii lor au slujbe boierești de patru generaţii, apoi cei recunoscuţi ca nobili de către împărat (familiile Bălăceanu şi Cantacuzino), în sfârşit, marii dregători. Toţi ceilalţi boieri trebuia să plătească dări. Preoţii şi mănăstirile, de asemenea. Boierii, care complotaseră pentru alipirea Olteniei la Imperiul Habsburgic, au început să acționeze pe față împotriva Vienei când și-au dat seama că îți vor pierde privilegiile. Cresc, însă, și nemulțumirile țăranilor, care sunt scoşi forțat la construirea de drumuri. Ca urmare, haiducia a atins cote fără precedent în Europa. Tradiția populară spune că tinerii olteni care nu luau calea codrului, cu greu își mai puteau găsi nevastă, nefiind considerați bărbați dacă nu ucideau măcar un neamț cu coadă, cum erau numiți soldații imperiali.
Cetele haiducilor aruncă imperiul pe marginea crizei financiare
În 1726, un tâlhar supranumit Pavel Lotru, află că prin Oltenia avea să treacă o caravana imperială care transporta taxele strînse din Ungaria, Croaţia şi Ardeal. Era vorba de 20 de căruțe cu pereți metalici pline cu galbeni. Pavel Lotru, împreună cu doi haiduci, Radu Ursan şi Neagu Papură, atacă prețioasa caravană austriacă la Drăgăşani, furând tot aurul. Jaful a fost o lovitură atât de dură pentru habsburgi, încât banul Craiovei, Gheorghe Cantacuzino, a fost destituit. Măsura a avut, însă, darul de a-i face pe boieri să renunțe șa orice ipocrizie. De acum încolo se vor împotrivi și ei fațiș administrației habsburgică, obstrucționând toate încercările austriecilor de a strînge taxele.
„Bătălia” de la Hanul Puțureanu
În 1733, în ajunul Crăciunului, la hanul Puțureanu din Craiova, un incident minor declanșează o izbucnire de o furie teribilă. Băut, un soldat al armatei imperiale insultă mai multe femei. Acestea răspund cu aceeași monedă, iar scandalul declanșează o bătaie generalizată între olteni și soldați. Localnicii se dovedesc mai bărbați, iar soldații fug să caute refugiu în garnizoană. Comadanții garnizoanei îl aruncă pe Lorincz în carceră, sperând că lucrurile se vor potoli. Câteva ore mai târziu, o mulțime de oameni se adună în jurul garnizoanei. Oltenii sunt înarmați și cer să le fie predat Lorincz, ca să-l judece ei. Comandantul nu poate accepta o asemenea cerere. Ca urmare, garnizoana e incendiată, iar soldații care nu pier în flăcări sunt măcelăriți de olteni.
Imperialii mizează pe panduri
Bătălia” de la Hanul Puțureanu îi face pe austrieci să-și reevalueze strategia. Ajung la concluzia că într-o provincie ostilă, plină de haiduci, soldații lor nu se pot impune. Ca urmare, decid să angajeze mercenari dintre localnici. În fruntea acestor panduri plătiți de austrieci se află Neagu Papură, unul dintre haiducii care duduseră lovitura de la Drăgășani. Ideea nu s-a dovedit, însă, prea înțeleaptă. Mulți haiduci se înrolează în rândul pandurilor, mulțumiți să ia simbrie fără să miște un pai. Ceilalți continuă să facă legea în Oltenia, fără teamă. Realizând că pandurii n-au de gând să lupte cu frații lor din codru, imperialii refuză să le mai plătească solda. Supărați că a înțărcat bălaia imperială, pandurii se răscoală. La Craiova, câțiva reprezentanţi ai administrației austriece sunt bătuți și jefuiți. Pandurii incendiază și mai multe case boierești. A fost picătura finală pentru austrieci, care lasă practic Oltenia în plata Domnului, cu ani buni înainte de pacea de la Belgrad.
Oltenia sub ocupație
Țara lui Papură Vodă
Violențele au durat câteva luni, până când boierii l-au convins pe Neagu Papură să conducă o miliție pentru a potoli atacurile haiducilor și hoților. După alte câteva luni, Papură a fost înlocuit de boieri și a luat din nou drumul codrului. Ca urmare, timp de 35 de ani (1735-1770), Oltenia a fost “Ţara lui Papură Vodă”, un teritoriu al nimănui în care legile practic nu contau. Țara Românească nu o putea revendica pentru că aparținea de jure Imperiului Habsburgic. De altfel, nici după 1739, când a fost restituită, domnitorii fanarioți n-au avut puterea necesară să se impună în fața oltenilor. Turcii, aflați permanent sub presiunea rușilor și austriecilor, naveau nevoie și de alte probleme. așa că s-au mulțumit să întărească paza cetăților de la Dunăre pentru a mai diminua jafurile haiducilor. Sunt voci care spun că perioada de anarhie din Oltenia nu a fost o nenorocire pentru populație. Fără justiție, dar și fără tribut sau taxe, viața populației a fost ceva mai prosperă. Oamenii erau obișnuiți să se apere singuri, așa că boierii n-au mai îndrăznit să-și asuprească țăranii. Afacerile cu produse agricole au continuat sub protecția unor cete înarmate, iar eventualele cauze dintre locuitori au fost rezolvate fie prin legea celui mai tare, fie după obiceiul pământului. Chiar și în această perioadă tulbure, Craiova a continuat să se dezvolte, în oraș construindu-se clădiri, biserici și ateliere.
Articol realizat de Ovidiu Drugă
