Operațiunile „Ciobanu”, „Chivu” și „Ene”, pentru lui Emil Cioran

Distribuie știrea: Facebook | Twitter

 

Toate acestea l-au impus ca pe un autor original, apreciat în lumea literară, dar şi în rândul intelectualităţii europene. Cu certitudine însă că nu modul original de abordare a acestor teme ale filosofiei universale l-a adus pe Emil Cioran în atenţia Securităţii. Nu. Ce a declanşat interesul acestei instituţii represive au fost biografia, atitudinea şi legăturile filosofului cu exilul românesc din Franţa.

Să le luăm pe rând.

„LACRIMI ȘI SFINȚI”

Născut la 8 aprilie 1911, la Răşinari, Sibiu, Emil Cioran era fiul unui protopop ortodox, mama sa fiind dintr-o familie de funcţionari ardeleni. După studiile liceale absolvite la Sibiu, intră la Universitatea Bucureşti, unde studiază filozofia. În anul 1933, cu ajutorul unei burse oferite de statul român, îşi continuă studiile de filozofie la Berlin unde intră în contact cu cele mai influente figuri ale filozofiei germane.

Aici scrie şi acele rânduri, care mai târziu îi vor fi aprig imputate: „Când vorbesc de Germania nu pot fi decât liric. Nu există cultură care să se fi remarcat prin atâtea realizări, printr-o multiplicitate atât de bogată şi complexă, printr- o vanitate debordantă şi infinit de nuanţată […] Am fi fost incomparabil mai departe dacă în loc să stăm la umbra Franţei, am fi stat la umbra Germaniei”. Din anul următor, 1934, începe să publice asiduu cărţile care îi vor aduce recunoaşterea în mediul intelectual românesc: „Pe culmile disperării”, (carte premiată şi foarte apreciată), „Cartea amăgirilor” (1935), ”Schimbarea la faţă a României” (1936), „Lacrimi şi sfinţi” (1937).

În 1936 revine în ţară şi ocupă pentru scurt timp postul de profesor de filozofie la Liceul „Andrei Şaguna” din Braşov. Apoi, în 1937, pleacă la Paris cu o bursă a Institutului Francez din Bucureşti, pentru ca în anul 1940 să fie numit consilier cultural la Legaţia României de la Vichy, unde a funcţionat până la sfârşitul războiului.

O GREȘEALĂ DE TINEREȚE

Rechemat în ţară, a refuzat să vină. Începând cu 1945 a intrat în cercul intelectualilor români din exil, făcând parte din comitetul de redacţie al revistei „România independentă”, fiind şi membru al „Asociaţiei ziariştilor români din exil”. În revista amintită, în articolul „Profilul interior al căpitanului” îl amintea pe fostul şef al legionarilor ca pe „un gospodar instalat în absolut”: „Căpitanul a dat românului un rost, înainte de el românul era numai român, adică un material uman alcătuit din aţipiri şi umilinţi”.

La scurtă vreme, s-a retras din toate organizaţiile exilului, fiind convins, după cum avea să afirme ulterior, că faţă de emigraţia românească „măcinată de frecuşuri, certuri meschine”, trebuia să se menţină la distanţă. Între timp, în ţară a început o campanie de denigrare la adresa sa, fiind socotit un membru activ al organizaţiei legionare din Sibiu, colaborator apropiat al lui Horia Sima şi, totodată, drept unul din doctrinarii „Gărzii de Fier”.

De altfel, ulterior, într-o discuţie cu un colaborator al Securităţii, Emil Cioran declara: „Recunosc că am făcut parte din Mişcarea Legionară în timp ce eram în facultate. Consider acest fapt «o greşeală din tinereţe» şi atribui aderarea mea la Mişcare în acea epocă ca un protest faţă de atitudinea regelui Carol al II-lea care a procedat pe atunci la uciderea unor membri ai Mişcării şi la expunerea cadavrelor lor în pieţe publice”.

După rebeliunea legionară de la începutul anului 1941, Emil Cioran afirma că s-a dezis complet însă de legionari, ajungând la concluzia că dacă ar fi rămas aceştia la putere, situaţia ţării ar fi fost dezastruoasă atât pe plan intern cât şi extern. De aceea se considera pe nedrept atacat de Nichifor Crainic, în ziarul „Glasul Patriei”, pentru scrierile şi vederile sale legionare sau pentru atitudinea sa ostilă faţă de regimul comunist din România: „Nu am manifestat niciodată vreo atitudine ostilă orânduirii sau guvernului din ţară. Am emis într-una din scrierile mele formula «destinului tragic al României», expresie care a indus în eroare, deoarece ea se referea exclusiv la ocupaţiile străine, succesive suferite de poporul român de-a lungul istoriei sale, ocupaţii care, însă, n-au putut atinge esenţa neamului românesc niciodată”.

FOLOSIT CA ELEMENT DE INFLUENȚĂ

După stabilirea definitivă în Franţa, se dedică în principal scrierilor sale cu caracter filosofic, până în 1965, tipărind la celebra Editură Gallimard nu mai puţin de cinci lucrări, în limba franceză, care îl vor impune, de astă dată, în rândul intelectualităţii franceze. Toate aceste date şi altele legate de atitudinea filosofului faţă de ţară erau menţionate, în primăvara anului 1966, într-o fişă aflată pe biroul ministrului Afacerilor Interne, Cornel Onescu.

Tocmai o discutase cu şeful spionajului românesc, la acel moment, Nicolae Doicaru. Interesa, la acest nivel, care era poziţia filozofului faţă de eventuale contacte cu Ambasada României din Paris. Ministrul era informat că filosoful îşi explicase deja poziţia, neîndrăznind să intre în legătură cu reprezentanţa românească, de teama poliţiei franceze, el nefiind cetăţean francez, ci posesor al unui paşaport de refugiat politic.

Se ştia, apoi, din corespondenţa cu rudele sale din ţară, faptul că Emil Cioran îşi exprimase dorinţa de a-şi vizita familia de la Sibiu, în vara acelui an. Ca urmare, şi luând în considerare că nu era semnalat cu o activitate în emigraţie împotriva ţării, la cartierul general al Securităţii din Bucureşti era „luat în studiu pe linia folosirii ca element de influenţă”. Atitudinea sa (nu avea „poziţie duşmănoasă” faţă de ţară), faptul că era deja un intelectual de vază cu influenţă asupra mediului cultural românesc, dar şi a celui din Franţa, erau socotite argumente forte pentru utilizarea sa ca element de influenţă.

Numai că socoteala de acasă nu se potriveşte cu cea din… străinătate. Ca şi în cazul dramaturgului Eugen Ionescu (de altfel prieten intim al filosofului), vizita în România a lui Emil Cioran (când ar fi fost momentul propice al „apropierii” sale de Securitate) s-a amânat sine die. Însă ca şi până atunci el a rămas atent urmărit de ochiul vigilent al Securităţii.

Dincolo de trecutul său ori de afilierea la Mişcarea Legionară, situaţia prezentă a filosofului interesa în mod esenţial regimul comunist din România. Braţul acestuia, Securitatea, a urmărit în permanenţă legăturile pe care Emil Cioran le-a avut cu rudele sau apropiaţii săi din ţară, atitudinea sa faţă de regim şi influenţa pe care o putea avea asupra exilului românesc din capitala Franţei. De-a lungul timpului, pe numele său Securitatea a deschis trei acţiuni de urmărire informativă (şi implicit trei dosare).

POLITICA LUI CEAUȘESCU, IREALISTĂ

Primul său dosar de urmărire (nume conspirativ „Ciobanu”) a fost deschis de Securitatea Sibiu la începutul anului 1954, dar în el se regăsesc documente datate anterior acesteia şi privesc îndeosebi corespondenţa purtată de „fugarul de la Paris” cu familia sa. Sunt copii ale scrisorilor trimise de filosof părinţilor în care anunţa expedierea unor pachete cu medicamente sau dă veşti despre situaţia sa pe tărâm francez. Un al doilea dosar, de data aceasta mult mai consistent, se deschide în anul 1967, de către Direcţia de Informaţii Externe, condusă deja de amintitul Nicolae Doicaru.

Numele conspirativ trecut pe coperta dosarului era „Chiru”, iar în referatul de deschidere ofiţerul (căpitan Moise Vasile) invoca faptul că Emil Cioran „prezintă interes pe linia obiectivului legionar din Franţa şi pentru influenţarea pozitivă a emigraţiei din această ţară”. Până la acel moment (17 ian 1967) Emil Cioran fusese în obiectivul Direcţiei a III-a (contraspionaj) care culegea date despre legăturile emigraţiei cu ţara.

Între aceştia din urmă, directorul Operei din Bucureşti, Mihai Brediceanu, informa Securitatea (pe cale oficială) despre una din întâlnirile sale cu Emil Cioran la Paris. Aici găsise pe filozof într-un „apartament modest, dar confortabil”, după mai bine de 30 de ani de când îl cunoscuse ca profesor de filozofie la Liceul „Andrei Şaguna” din Braşov. Din discuţiile celor doi, aspectele care interesau Securitatea rămâneau cele politice. Iar aici, Emil Cioran nu ascundea că făcuse parte din Mişcarea Legionară în timpul facultăţii, dar fără a da prea multă importanţă chestiunii.

Referitor la atacurile din ţară la adresa scrierilor sale, filozoful le considera „nedrepte”. Din discuţii rezulta că dorul de ţară şi mai ales de locurile natale îl măcina serios pe filosof. Acesta era la curent cu toate noutăţile din politica românească (distanţarea de URSS), dar ştia bine şi ce se întâmpla, de pildă, cu asistenţa sanitară sau cu procesul de rapidă industrializare din România. Despre schimbările din raporturile cu Uniunea Sovietică, de pildă, Emil Cioran avea convingerea că s-a greşit provocându-i pe sovietici: „Noi vom plăti foarte greu această politică de independenţă, ruşii ne vor plăti cu vârf şi îndesat!”. România, în viziunea lui Cioran trebuia să-şi accepte destinul, „sau mai exact lipsa de destin”.

Exista şi aici o „grandoare a neantului, fără de împlinire”. Politica externă dusă de Nicolae Ceauşescu i se părea irealistă, „într-o disproporţie catastrofală şi ridicolă între pretenţii şi posibilităţi”.

INTELECTUALII CU UMBRELA ÎN GÂT

În toate discuţiile pe care le-a avut cu emisari acoperiţi ai Securităţii, Emil Cioran s-a dovedit a fi nu doar un bun cunoscător al realităţilor româneşti, dar şi un fin observator al lumii intelectuale din interiorul şi din afara graniţelor României. I-a reperat imediat pe „intelectualii cu umbrela în gât” trimişi să-l convingă să facă o vizită în ţară. În acelaşi timp a strâns legăturile cu cei care s-au dovedit a fi mai puţin dispuşi la compromisuri.

De pildă, îşi exprima uimirea că prietenul său, Constantin Noica, după experienţele limită pe care le cunoscuse (domiciliu obligatoriu, proces, ani de puşcărie, imposibilitatea de a publica etc.), după ce a ieşit la lumină şi a reînceput să publice, scrie tot despre categoriile lui Aristotel în loc să dea o carte răscolitoare de experienţă existenţială (întrebarea e cine i-ar fi publicat, în ţară, o asemenea operă).

Tot despre prietenul său, Emil Cioran spunea că are o ocupaţie zadarnică, aceea de a scrie o carte ca „Rostirea filosofică românească” în care face exegeza implicaţiilor metafizice din lexicul românesc, carte intraductibilă şi deci fără prea mari şanse de a produce vreun efect dincolo de graniţele unei ţări „condamnată la tăcere”. Despre Alexandru Paleologu şi efortul său materializat în cartea „Spiritul şi litera” de a interpreta literatura românească prin confruntări pe picior de egalitate cu marea literatură europeană, Emil Cioran spunea că totul e disproporţionat, „tot un fel de megalomanie à la Ceauşescu”.

Atunci când a fost cazul, nu de puţine ori, şi-a manifestat zgomotos nemulţumirea că este insistent căutat şi vizitat de mulţi intelectuali şi scriitori români veniţi temporar din ţară. Declara că nu înţelege pentru ce aceştia în loc să se ocupe de problemele pentru care soseau în capitala Franţei, îndeosebi ca să-şi facă relaţii cu intelectualitatea franceză, îl caută pe el şi-i răpesc în aşa măsură timpul încât nu se mai poate ocupa de munca lui.

El se întreba (retoric, desigur) de unde obţin adresa lui atâţia oameni care-l caută cu atâta insistenţă. Era de părere că aceştia trebuiau să „lupte” cu intelectualii francezi pentru promovarea culturii româneşti în Franţa şi să nu-şi piardă timpul cu el, deoarece, la rândul lui şi el ca român trebuie să se „bată” cu francezii. În ce privea legăturile cu reprezentanţii oficiali ai ţării (diplomaţi sau demnitari în trecere), Emil Cioran nu voia să aibă absolut nici un contact cu aceştia, ca şi cu românii din exil „rămaşi în afara istoriei”. Tuturor le declara că este dezinteresat de politică şi că „nu va mai scrie româneşte niciodată”.

Ca urmare, şi în contextul strângerii relaţiilor politice cu Franţa, la 23 februarie 1970, căpitanul Tătaru Vasile din Direcţia Generală de Informaţii Externe propune şi i se aprobă închiderea dosarului individual „Chiru” deoarece „nu mai prezintă interes pentru munca noastră”.

AUREL CIORAN, FRATELE FILOSOFULUI, NU REUȘEȘTE SĂ ÎL FACĂ SĂ VIZITEZE REPUBLICA SOCIALISTĂ ROMÂNIA

În anul 1981, fratele filosofului, Aurel Cioran, primeşte paşaportul şi acordul pentru o vizită în Franţa (în 1976 eşuase o tentativă de recrutare a sa ca informator), având şi o misiune precisă din partea Securităţii, aceea de a-l convinge pe Emil Cioran să viziteze ţara. Este momentul (15 ianuarie 1981) în care UM 0225 (unitatea care se ocupa de emigraţia română şi de „Europa Liberă”) deschide un nou dosar de urmărire cu numele conspirativ „Ene”.

Tocmai se declanşase acţiunea „Recuperarea”, prin care regimul urmărea, cu orice preţ, aducerea în ţară a unor mari personalităţi ale exilului românesc (Eugen Ionescu, Mircea Eliade, Emil Cioran ş.a.) în scopul unei noi legitimări. Cei doi fraţi se revăd după 40 de ani, la Paris. După revenirea în ţară, Securitatea e interesată să afle direct impresiile fratelui său şi canalizează spre acesta o serie de informatori, verificându-i şi pe aceştia cu tehnica de ascultare ce era instalată deja în casa lui Aurel Cioran de mai mulţi ani.

Se află astfel esenţa discuţiilor purtate de cei doi fraţi, pe mai multe teme, inclusiv cea a revenirii filosofului în ţară. Emil Cioran i-a mărturisit fratelui său că îşi dorea mult să revadă Sibiul şi Răşinariul (unde copilărise şi avea înmormântaţi părinţii), dar că va veni în ţară dacă i se dau garanţii că nu i se întâmplă nimic, fără un program încărcat şi publicitate excesivă, deoarece la vârsta lui nu mai are rezistenţa necesară.

Pentru a finaliza aceste intenţii Securitatea încearcă, prin alţi emisari, influenţarea pozitivă şi determinarea filosofului de a veni cât mai repede în ţară. Vizita se amână însă din cauze care ţin evident de evoluţia regimului politic intern din România, despre care Emil Cioran cunoştea destule. Declinul regimului comunist, seria defecţiunilor sau atentatelor (Haiduc, Goma şi Tănase, Monica Lovinescu) la viaţa unor figuri importante ale exilului românesc îl fac pe Emil Cioran tot mai rezervat faţă de toţi cei care îi trec pragul.

Din această cauză rapoartele din cel de-al treilea dosar de urmărire sunt mai puţin numeroase şi consistente. Subiectele atinse însă de filosof în discuţiile cu puţinii musafiri pe care îi mai acceptă sunt cele la fel de fierbinţi la Bucureşti, ca şi la Paris: penuria generală, construcţia Casei Poporului, sistematizarea şi demolarea unor lăcaşe de cult, demolarea satelor, cultul exagerat al personalităţii lui Ceauşescu şi, mai presus de toate, represiunea declanşată împotriva celei mai firave urme de rezistenţă faţă de regim.

Desigur, a primit câteva invitaţii insistente de a vizita România, dar acum, spre deosebire de anii ʼ60 sau ʼ70, poziţia sa este una de refuz total, în acord cu atitudinea, de pildă, a prietenului său Eugen Ionescu sau a lui Mircea Eliade. De altfel, din poziţia de neutru faţă de regim, Emil Cioran devine un critic acerb al realităţilor din ţară, cu care este la curent. Deşi posibilităţile Securităţii se împuţinează în fiecare an, vechea operaţiune de „influenţare pozitivă” a filozofului continuă, cel puţin aşa se spune în rapoartele spionajului românesc din capitala Franţei.

În dosar se regăsesc note şi rapoarte din ultimii ani ai regimului, semn clar că Emil Cioran nu fusese „abandonat” şi că se afla încă pe lista Centrului de Informaţii Externe. Astfel, în noiembrie 1988, cei din spionajul românesc, ca întreg exilul românesc, rămân uimiţi când filosoful refuză premiul Academiei Franceze „Paul Morand” în valoare de 300.000 franci (circa 50.000 dolari la timpul respectiv).

Declaraţiile sale sunt înregistrate atent: „Acest premiu este incompatibil cu ceea ce am scris, cu opiniile mele. Nu putem aplauda aspectele despre care eu am scris. Opera mea este cea a negării şi nu poate avea un preţ. Eu sunt împotriva premiilor”. Căderea lui Nicolae Ceauşescu şi revoluţia din decembrie 1989 nu au lăsat timp Securităţii să închidă acest ultim dosar de urmărire. Lucrul se va întâmpla însă în mai 1990, când era aprobat un raport cu propunere de închidere a acţiunii informative de influenţă asupra numitului „Ene”. Clasarea dosarului se făcea de către UM X – 609, indicativ folosit la acea vreme de Serviciul de Informaţii Externe.

O AMINTIRE CU CIORAN DIN TIMPUL REBELIUNII LEGIONARE

Un fruntaş legionar, Cristofor I. Dancu, care-l cunoscuse bine pe Emil Cioran, descria, în 1960, la Aiud, o scenă care era definitorie pentru filosof, în tinereţea sa: „Scena ce urmează va ajuta la definirea lui. De altfel este ultima dată când l-am văzut. Seara de 21 sau 22 ianuarie 1941. Rebeliunea legionară. Îl întâlnesc pe Calea Victoriei, colţ cu Bulevardul, care era barat cu tramvaie baricadate de către legionari. Pe străzi urlau grupuri legionare. Prin faţa noastră trece un grup de copii de prăvălie cântând. Cioran este entuziasmat. În colţ cu str. Academiei, era prefectura judeţului Ilfov. Vreau, însoţit de el să urc sus.

În hol uşa blocată cu nişte case mari de bani, de după care iese un nas mare cât un morcov, pe o faţă cioplită parcă de dulgher slab. După nasul lung şi roşu iese o ţeavă de carabină şi apoi… un ministru de Externe. Era Mihai Sturza, care iese şi ne spune că va fi făcut mititei «câinele roşu» adică Antonescu.

După o discuţie scurtă din care nu puteam afla nimic din cele se petrec nici chiar de la un ministru în cabinetul legionar, plecăm. Pe străzi chipuri de oameni speriaţi.

Cioran mă opreşte:

Unde este Horia Sima?

Nu ştiu, dar de ce?

Trebuie să-l văd neapărat!

Dar ce ai cu el? de unde să ţi-l iau acum?

Trebuie neapărat să-l văd!

Bine, dar de ce?

Şi răspunsul lui Cioran cade tipic: Ca să-i spun. «Maestre, dă-mi voie să-ţi cad în genunchi şi să te pup în … pentru că ai făcut prima revoluţie organizată din istoria poporului românesc».

Este o scenă care-l caracterizează pe Cioran.

Aurel Cioran, fratele filosofului, nu reușește să îl facă să viziteze Republica Socialistă România

n anul 1981, fratele filosofului, Aurel Cioran, primeşte paşaportul şi acordul pentru o vizită în Franţa (în 1976 eşuase o tentativă de recrutare a sa ca informator), având şi o misiune precisă din partea Securităţii, aceea de a-l convinge pe Emil Cioran să viziteze ţara. Este momentul (15 ianuarie 1981) în care UM 0225 (unitatea care se ocupa de emigraţia română şi de „Europa Liberă”) deschide un nou dosar de urmărire cu numele conspirativ „Ene”. Tocmai se declanşase acţiunea „Recuperarea”, prin care regimul urmărea, cu orice preţ, aducerea în ţară a unor mari personalităţi ale exilului românesc (Eugen Ionescu, Mircea Eliade, Emil Cioran ş.a.) în scopul unei noi legitimări. Cei doi fraţi se revăd după 40 de ani, la Paris.

După revenirea în ţară, Securitatea e interesată să afle direct impresiile fratelui său şi canalizează spre acesta o serie de informatori, verificându-i şi pe aceştia cu tehnica de ascultare ce era instalată deja în casa lui Aurel Cioran de mai mulţi ani. Se află astfel esenţa discuţiilor purtate de cei doi fraţi, pe mai multe teme, inclusiv cea a revenirii filosofului în ţară. Emil Cioran i-a mărturisit fratelui său că îşi dorea mult să revadă Sibiul şi Răşinariul (unde copilărise şi avea înmormântaţi părinţii), dar că va veni în ţară dacă i se dau garanţii că nu i se întâmplă nimic, fără un program încărcat şi publicitate excesivă, deoarece la vârsta lui nu mai are rezistenţa necesară. Pentru a finaliza aceste intenţii Securitatea încearcă, prin alţi emisari, influenţarea pozitivă şi determinarea filosofului de a veni cât mai repede în ţară. Vizita se amână însă din cauze care ţin evident de evoluţia regimului politic intern din România, despre care Emil Cioran cunoştea destule.

Declinul regimului comunist, seria defecţiunilor sau atentatelor (Haiduc, Goma şi Tănase, Monica Lovinescu) la viaţa unor figuri importante ale exilului românesc îl fac pe Emil Cioran tot mai rezervat faţă de toţi cei care îi trec pragul. Din această cauză rapoartele din cel de-al treilea dosar de urmărire sunt mai puţin numeroase şi consistente. Subiectele atinse însă de filosof în discuţiile cu puţinii musafiri pe care îi mai acceptă sunt cele la fel de fierbinţi la Bucureşti, ca şi la Paris: penuria generală, construcţia Casei Poporului, sistematizarea şi demolarea unor lăcaşe de cult, demolarea satelor, cultul exagerat al personalităţii lui Ceauşescu şi, mai presus de toate, represiunea declanşată împotriva celei mai firave urme de rezistenţă faţă de regim. Desigur, a primit câteva invitaţii insistente de a vizita România, dar acum, spre deosebire de anii ʼ60 sau ʼ70, poziţia sa este una de refuz total, în acord cu atitudinea, de pildă, a prietenului său Eugen Ionescu sau a lui Mircea Eliade.

De altfel, din poziţia de neutru faţă de regim, Emil Cioran devine un critic acerb al realităţilor din ţară, cu care este la curent. Deşi posibilităţile Securităţii se împuţinează în fiecare an, vechea operaţiune de „influenţare pozitivă” a filozofului continuă, cel puţin aşa se spune în rapoartele spionajului românesc din capitala Franţei. În dosar se regăsesc note şi rapoarte din ultimii ani ai regimului, semn clar că Emil Cioran nu fusese „abandonat” şi că se afla încă pe lista Centrului de Informaţii Externe.

Astfel, în noiembrie 1988, cei din spionajul românesc, ca întreg exilul românesc, rămân uimiţi când filosoful refuză premiul Academiei Franceze „Paul Morand” în valoare de 300.000 franci (circa 50.000 dolari la timpul respectiv). Declaraţiile sale sunt înregistrate atent: „Acest premiu este incompatibil cu ceea ce am scris, cu opiniile mele. Nu putem aplauda aspectele despre care eu am scris. Opera mea este cea a negării şi nu poate avea un preţ. Eu sunt împotriva premiilor”. Căderea lui Nicolae Ceauşescu şi revoluţia din decembrie 1989 nu au lăsat timp Securităţii să închidă acest ultim dosar de urmărire. Lucrul se va întâmpla însă în mai 1990, când era aprobat un raport cu propunere de închidere a acţiunii informative de influenţă asupra numitului „Ene”. Clasarea dosarului se făcea de către UM X – 609, indicativ folosit la acea vreme de Serviciul de Informaţii Externe.

Material realizat de Liviu Țăranu.