Iwo Jima este o insulă pustie din Pacific păzită de artileria japoneză. Însă, din punctul de vedere al americanilor, era primul teritoriu pe care ar fi putut să construiască piste de aterizare, de unde să lanseze raiduri de bombardament împotriva Japoniei, aflată la numai 1000 de kilometri distanță.
Americanii au început să exercite presiune pe defensiva japoneză a insulei în februarie 1944, când bombardierele B-24 și B-25 au atacat Iwo Jima timp de 74 de zile.
A fost cel mai lung bombardament pre-invazie din timpul războiului. Acesta a fost absolut necesar, deoarece japonezii, în număr de 21.000, fortificaseră insula, deasupra și dedesubtul solului. Inclusiv o rețea de grote.
Echipe de comando de scufundători („frogmen”) au fost desfășurate de americani chiar înainte de începutul invaziei propriu-zise.
Când japonezii au deschis focul asupra comandourilor, și-au deconspirat multe dintre pozițiile lor de tragere.
Debarcarea vehiculelor amfibie având la bord pușcași marini a început a doua zi dimineață, pe 19 februarie 1945. În acest timp, secretarul US Navy, James Forrestal, însoțit de ziariști, supraveghea operațiunea din larg, de la bordul unei nave de comandă.
În timp ce pușcașii marini își croiau drum spre insulă, șapte batalioane de japonezi au deschis focul asupra lor.
Până seara, au murit peste 550 de soldați americani, iar peste 1800 au fost răniți.
A fost nevoie de patru zile și de alte victime pentru capturarea Muntelui Suribachi, cel mai înalt punct al insulei și bastionul apărării japoneze.
Când steagul american a fost în sfârșit înălțat pe Iwo Jima, pe 23 februarie, imaginea memorabilă a fost prinsă într-o fotografie faimoasă, care va câștiga mai târziu Premiul Pulitzer.
