La începutul Evului Mediu, cărțile erau copiate de mână, bucată cu bucată, în mănăstiri specializate.
Începând cu anii 1200, mănăstirile (în special cele occidentale) lasă această activitate în seama atelierelor laice, create pe lângă universități.
Copiștii copiau caligrafic cărțile cu pana de gâscă pe foi de pergament sau de hârtie după un exemplar original. Apoi ilustratorii împodobeau paginile cu miniaturi delicate în culori vii.
Atelierele vindeau apoi manuscrisele la prețuri adesea exorbitante nobililor, clericilor și burghezilor, suficient de bogați pentru a-și permite un asemenea lux.
Însă, cu vremea, numărul erudiților, studenților și al învățăceilor a crescut, depășind cu mult posibilitățile de copiere de mână ale atelierelor și mănăstirilor.
Europa se afla în așteptarea unei descoperiri revoluționare.
Imprimeria derivă din gravura pe cupru sau lemn, o tehnică de mult timp cunoscută în Europa și în China, însă utilizată doar pentru reproducerea imaginilor.
Principiul este următorul: se gravează imaginea pe o suprafață de cupru sau lemn; se acoperă cu cerneală părțile în relief; se presează pe o foaie de hârtie, pentru a fixa imaginea.
Gutenberg, gravor în lemn, este cel care are ideea, pe cât de simplă, pe atât de genială, de a întrebuința procedeul cu caractere mobile din plumb. Fiecare reprezenta o literă mobilă a alfabetului sau un semn de punctuație.
Asamblarea rândurilor cu diferitele caractere permitea alcătuirea unei pagini. Se putea imprima apoi acea pagină în numărul dorit de exemplare. Costul era infinit mai mic și rapiditatea reproducerii infinit mai mare decât în cazul copiilor de mână.
Când prima pagină este imprimată în numărul de exemplare dorit, suportul se demontează și se compune o nouă pagină folosind caracterele mobile.
Se obține astfel o carte în numeroase exemplare într-un timp mult mai scurt decât era nevoie pentru copierea de mână. O altă excepțională realizare a invenției este reducerea costurilor pe exemplar odată cu creșterea numărului de exemplare realizate.
Ceea ce favoriza vânzarea în masă a cărților la prețuri modice, aducând democratizarea cunoașterii și educației.
Împreună cu asociatul său, Johann Fust, Gutenberg întemeiază la Mainz un atelier de tipografie. Cu prețul unei munci asidue, el încheie în 1455 Biblia „cu 42 de rânduri”, numită și Biblia Gutenberg.
Această primă carte, tipărită în câteva zeci de exemplare, este întâmpinată cu un mare entuziasm, având un succes instantaneu.
A fost urmată de multe alte lucrări.
Procedeul tipografic se răspândește cu viteză în toată Europa. Un fenomen pe care lumea îl va mai cunoaște doar în secolul XX cu Internetul.
Se estimează că între 15 și 20 de milioane de cărți erau deja tipărite până în 1500 (peste 30.000 de ediții în total). Aproximativ 77% dintre aceste cărți sunt în latină și aproape jumătate au un caracter religios.
Cărțile acelei epoci poartă numele de „incunabule” (din latinescul „incunabulum” care înseamnă leagăn al unei civilizații).
Multe dintre incunabule au fost imprimate la Veneția, cel mai prolific centru editorial. În secolul următor, al XV-lea, Paris, Lyon și Anvers devin la rândul lor mari centre editoriale, cu un total de peste 200.000 de ediții.
Consecințele tiparului sunt imense. În primul rând asupra manierei de a scrie și de a citi: tipografii aerisesc textele recurgând la separarea cuvintelor și la punctuație. Acum începe să se stabilească și ortografia.
Instucția și spiritul critic se răspândesc cu mare viteză, în măsura în care tot mai mulți oameni au acces direct la textele biblice sau antice, fără a mai fi nevoiți să recurgă la intermedierea orală a unui grup restrâns de erudiți laici sau clerici.
Însă acest spirit critici dezvoltat cu rapiditate a avut și reversul său. La doar o jumătate de secol de la inventarea tipografiei se va produce marea fractură a creștinătății occidentale, odată cu Reforma lui Martin Luther și cu apariția protestantismului.
