Deodată, un articol îi trezește brusc atenția, scoțându-l apatie. Se pare că Turnul Eiffel a fost năpădit de rugină și are nevoie de reparații, însă guvernul francez nu are bani pentru o asemenea intervenție costisitoare. Articolul se încheie cu sugestia ziaristului că singura opțiune rezonabilă este scoaterea la vânzare a construcției.
O luminiță se aprinde în privirea cititorului: va vinde Turnul Eiffel. Evident că acesta nu îi aparține, dar, ținând cont că Lustig este cel mai mare escroc al epocii sale, actul de proprietate reprezintă un detaliu minor.
Lustig se născuse în 1890, la Hostinne, în Imperiul Austro-Ungar (azi, în Cehia). Biografia sa este destul de cețoasă, dat fiind că se bazează în mare parte pe informațiile furnizate de el însuși, în închisoare.
Astfel, o variantă spune că se trăgea dintr-o familie ai cărei membri „erau cei mai săraci țărani din localitate”, în vreme ce o alta afirmă că avea sânge albastru și că tatăl său era primar.
Ager la minte, i-a plăcut de mic să studieze oamenii și să le ghicească slăbiciunile. Elev foarte bun, a dovedit un talent excepțional la învățarea limbilor străine, ajungând să stăpânească la perfecție ceha, engleza, germana și italiana. A urmat o universitate din Paris. Deși nu avea o ținută impozantă, a înțeles de tânăr că farmecul și calmul sunt calitățile sale cele mai prețioase.
Începutul anilor 1900 a marcat și debutul lui Lustig ca infractor. A început ca cerșetor dar a trecut rapid la faza superioară de șuț de buzunare. A devenit apoi spărgător și în sfârșit escroc.
Jocul a devenit una dintre marile sale pasiuni, de la poker la blackjack, adică tot ce îi permitea să facă escrocherii cu cărți de joc.
Potrivit revistei True Detective Misteries, Lustig putea să facă orice cu un pachet de cărți, cu excepția unui singur lucru: „să vorbească”.
În Europa, a ajuns să fie cunoscut ca un gentleman, plăcut, amabil și inteligent, întotdeauna elegant îmbrăcat, calități care i-au adus porecla de „Contele”.
Opera sub mai multe identități, însă avea o problemă cu o cicatrice lungă de 5 centimetri pe care o căpătase pe obraz de la cineva care nu îi apreciase prea mult farmecul. Acest semn, care îl făcea relativ ușor de recunoscut, va determina poliție să îl numească „Cicatrice”.
În zorii agitați ai anilor 1920, Lustig a înțeles că banii mulți se găsesc în America. De peste ocean veneau numeroase povești despre oameni îmbogățiți peste noapte. Drept care a decis să plece acolo.
Pe drum, escrocul nu a pierdut vremea, ci a făcut câteva victime la bordul transatlanticului, printre pasagerii bogați. El le-a vândut acestora așa-numita „cutie de bani” sau „Cutia Românească”, la prețuri variind între 20.000 și 30.000 de dolari, sume uriașe pentru acea vreme. Era vorba de o cutie din lemn de mahon, cu doi cilindri, capabilă, zicea escrocul, să copieze bani cu ajutorul „radiumului”.
Secretul consta dintr-un sertar ascuns în care Lustig avea grijă să așeze un teanc de bancnote false de tipul celor pe care apoi pretindea că le copiază. Astfel, el îi cerea victimei să îi împrumute o hârtie de 100 de dolari, pe care o băga sub unul dintre rulouri, învârtea manivela, iar de sub celălalt rulou ieșeau bancnota originală plus una dintre cele ascunse anterior în sertarul secret.
Lustig le explica păcăliților că mașina are nevoie de circa șase ore pentru ca „radiumul” să „tipărească” o bancnotă. Așa se face că, până se epuiza stocul de câteva bancnote din sertar, și cumpărătorul își dădea seama că a fost păcălit, pungașul avea suficient timp să ajungă departe.
Una dintre victimele acestui truc ieftin dar spectaculos a fost un șerif din Texas, căruia Lustig i-a vândut pe multe mii de dolari un astfel de mecanism. Dându-și seama că a fost păcălit, bravul om al legii a plecat în urmărirea escrocului, pe care l-a găsit tocmai la Chicago.
Amuzant este că, la reîntâlnirea cu victima, Lustig nu și-a pierdut capul ci a reușit să o facă să creadă că ea fusese cea vinovată pentru că nu știuse să folosească corect aparatul. Așa că escrocul a putut să scape.
Însă această escrocherie a început să i se pară prea banală și Lustig a căutat lovituri mai spectaculoase. Așa a ajuns la ideea de a vinde Turnul Eiffel.
Mai întâi și-a procurat noi acte de identitate false și niște documente pe care a imprimat emblema departamentului guvernamental însărcinat cu administrarea edificiilor publice.
Apoi Lustig a invitat la Hotelul Crillon, din Piața Concorde, pe șefii celor mai importante cinci companii de comercializare a fiarelor vechi din Paris.
Orbiți de perspectiva unei mari lovituri financiare, toți cei cinci au înghițit povestea cu vânzarea turnului. Desigur, fiind vorba despre o afacere controversată, care putea trezi reacții în societate, ei au înțeles că este nevoie de discreție desăvârșită.
Lustig și-a ales victima: André Poisson, un ins fără scrupule și avid de câștig. A doua zi, pe 13 martie 1925, l-a convocat doar pe acesta la o discuție confidențială, arătându-i că are nevoie de o sumă de bani pentru a „unge” mai multe persoane din guvern, astfel încât Poisson să fie sigur că lui îi va fi atribuită cantitatea de 7000 de tone de fier vechi din mijlocul Parisului.
Poisson a acceptat să plătească o șpagă grasă, cu care Lustig s-a evaporat imediat, fugind cu trenul la Viena.
Omul de afaceri a înțeles că a fost păcălit abia după câteva zile, când a mers la Compania de Poștă și Telegraf pentru a se interesa care este stadiul actelor pentru vânzarea Turnului Eiffel și a fost întâmpinat de colosale hohote de râs.
Jena lui Poisson a fost atât de mare, astfel încât, pentru a-și salva reputația, nu a sesizat poliția.
După o perioadă de așteptare la Viena, văzând că ziarele franceze nu scriu nimic despre escrocheria sa, Lustig a considerat că poate să o repete.
De data aceasta, însă, noua victimă a fost mai puțin naivă și, după câteva verificări discrete, a înțeles că este forba de o înșelătorie, drept care a sesizat poliția.
Prea târziu: Lustig fugise deja în America.
De partea cealaltă a Oceanului, a reînceput afacerea cu „Cutia Românească”.
Printre victimele trucului s-au numărat printre alții milionarul american Hermanl Loller și un american de origine italiană. Când a aflat că acesta se numea Al Capone, s-a grăbit să meargă să-i restituie banii, afirmând că îi vânduse din greșeală un mașinărie defectă.
Numărul de bancnote false puse în circulație de frauda lui Lustig a început să îngrijoreze autoritățile americane, iar Secret Service a preluat ancheta.
Cariera marelui escroc s-a încheiat atunci când, din gelozie față de o rivală mai tânără, prietena lui Lustig, o anume Billy May, l-a denunțat la Agenția Federală.
Pe 10 mai 1935, Victor Lustig a fost arestat la New York.
Potrivit memoriilor agentului James Johnson, Lustig ar fi folosit peste 47 de identități false.
Pe 1 septembrie 1935, escrocul a reușit să evadeze de la Centrul Federal de Detenție din Manhattan, tăind gratiile de la fereastră și coborând pe o frânghie făcută din cearșafuri, ziua în amiaza mare.
Când a fost văzut de un grup de trecători, care se opriseră pentru a-i urmări cascadoria, Lustig a scos o batistă din buzunar și se preface că spală geamurile.
Aterizând în picioare, evadatul și-a salutat politicos publicul și a luat-o la goană.
Gardienii au descoperit în celula goală un bilețel cu un fragment din Mizerabilii tizului său, Victor Hugo:
„S-a lăsat mânat de promisiune; Jean Valjean făcuse o promisiune. Chiar dacă unui condamnat. Tocmai pentru că era vorba de un condamnat. Acest lucru poate să-i redea condamnatului încrederea și să-l aducă pe calea cea bună. Legea nu fusese făcută de Dumnezeu, iar Omul putea greși.”
Lustig a fost prins din nou pe 28 septembrie, la Pittsburgh, după o urmărire ca în filme. Când mașinile poliției au intrat în mașina sa, blocând-o, și apoi au îndreptat armele către el, Lustig a ridicat zâmbind mâinile în aer și a spus:
„Ei bine, băieți, iată-mă-s!”
A fost condamnat la 15 ani de închisoare pentru falsificare de bani și cinci ani pentru evadare.
Încarcerat la Alcatraz, s-a îmbolnăvit de pneumonie pe 9 martie 1947 și, două zile mai târziu, a murit în spitalul penitenciar din Springfield, Missouri.
Pe certificatul său de deces, la rubrica „Ocupația” autoritățile au scris: „Ucenic în domeniul vânzărilor”.
