Pe 11 martie 1985, Mihail Gorbaciov (54 de ani) îi succede lui Constantin Cernenko (73 de ani) în fruntea Uniunii Sovietice, la numai cinci ore după decesul acestuia.
Sosirea acestui reformator relativ tânăr în fruntea secretariatului general al Partidului Comunist sovietic, după o șir de bătrâni bolnavi (Brejnev, Andropov, Cernenko), provoacă surpriză.
Această schimbare este însoțită de o amplu efort de modernizare a economiei și a instituțiilor. Cuvinte precum „perestroika” (reformă sau restructurare) și „glasnost” (transparență) devin cunoscute în lumea întreagă.
Sedusă, opinia publică occidentală este cuprinsă de „gorbymanie”.
Însă este prea târziu pentru o reformă blândă a comunismului. Catastrofa nucleară de la Cernobîl (1986), sfidarea aterizării tânărului german Mahias Rust cu un avion ușor în Piața Roșie (1987) și împotmolirea Armatei Roșii în Afganistan dezvăluie faliile din sânul sistemului falit.
Când apar primele revolte, Gorbaciov își reține trupele să deschidă focul, cu excepția capitalei Lituaniei, Vilnius.
Evenimentele se derulează cu o viteză tot mai mare în 1989.
La începutul lui mai, liderii maghiari își anunță intenția de a deschide frontiera cu Austria.
Mii de locuitori ai Germaniei de Est se grăbesc să profite de ocazie pentru a trece în Vest.
În RDG, pastorii lutherani și credincioșii lor nu ezită să-și manifeste opoziția față de regim.
În fine, pe 9 noiembrie 1989, primele lovituri de târnăcop sunt date Zidului Rușinii, care desparte Berlinul în două.
Gărzile rămân cu arma la picior.
Entuziasmul este general în întreaga Europă.
Confruntat cu revoltele vasalilor URSS, Gorbaciov dă asigurări liderilor occidentali că nu va folosi forța pentru a le reprima.
În schimb, aceștia îi promit să nu extidă NATO spre Europa Centrală, o promisiune care nu va fi respectată.
Gorbaciov trăiește o ultimă deziluzie când, destabilizat de criza economică, se întâlnește cu liderii occidentali reuniți la Londra, în cadrul summit-ului G-7 din 15-17 iulie 1991 și solicită un sprijin financiar care să-i salveze regimul.
Însă aceștia, încântați de perspectiva destrămării URSS, se limitează să zâmbească amabil.
În luna următoare, pe 19 august 1991, în timp ce Gorbaciov se odihnește în Crimeea, câțiva lideri comuniști sub conducerea lui Ghenadi Ianaiev încearcă o lovitură de stat împotriva Kremlinului.
Puciul eșuează după trei zile grație îndrăznelii unui nou-venit, Boris Elțîn (60 de ani), președintele Parlamentului Rusiei, cea mai importantă dintre cele 15 republici sovietice.
Este lovitura de grație pentru Gorbaciov și Uniunea Sovietică.
În decembrie 1991, URSS este declarată dizolvată iar Gorbaciov își dă demisia.
