S-a născut la 18 decembrie 1915, la Segarcea. A urmat, la Bucureşti, Colegiul Naţional Sf. Sava (absolvit în 1933) şi Facultatea de Drept; obţine şi licenţa în litere a Universităţii Catolice din Paris.
În iunie 1940 a fost numit ataşat de presă la Legaţia României din Roma, dar în urma schimbării regimului de la Bucureşti, în octombrie acelaşi an este rechemat în ţară.
În 1941 i se acordă o bursă Humboldt în Austria, şi în anul următor primeşte numirea ca ataşat de presă la Consulatul român din Viena.
Considerat „cetăţean al unei ţări inamice”, în august 1944 este internat pe rând în mai multe lagăre din Germania şi Austria. Evacuat de armata engleză la Bologna, în alt lagăr, a fost eliberat la sfârşitul războiului.
A refuzat să se întoarcă în ţară şi a rămas în Italia. De altfel, în ţară a fost condamnat, în 1946, sub acuzaţia de înaltă trădare, la muncă silnică pe viaţă, zece ani degradare civică şi confiscarea întregii averi.
Vintilă Horia, împreună cu soţia, a ajuns, în 1947, la Florenţa, unde l-a întâlnit pe scriitorul italian Giovanni Papini. Mai târziu, în 1963, legat de această întâlnire, publică la Paris interviuri cu Papini.
În 1948 emigrează în Argentina. La Buenos Aires lucrează ca funcţionar la o societate comercială şi ca lector de limba şi literatura română la Facultatea de Litere şi Filosofie. Tot aici fondează revista „Noutăţi despre Argentina şi România”.
S-a întors în Europa, în 1953, cu o bursă de studii a Institutului de Studii Hispanice, stabilindu-se la Madrid, unde s-a angajat ca funcţionar la un hotel, apoi ca redactor la Radiodifuziunea Spaniolă şi, în cele din urmă, a fost numit profesor la Şcoala Oficială de Jurnalism.
A redactat, în franceză, romanul „Dumnezeu s-a născut în exil” (‘Dieu est né en exil’), care apare în 1960, obţinând un mare succes şi fiind distins cu Premiul Goncourt.
Contestat dur de mediile literare de extremă stânga de la Paris, care reproşau juriului că a premiat un fost membru al unui partid fascist, scriitorul a renunţat la acest premiu, printr-o scrisoare adresată juriului Academiei Goncourt. Premiul însă nu i-a fost retras niciodată.
La începutul lunii decembrie 1960, ziarul Le Monde puncta finalul acestui caz „atrăgând atenţia, într-un articol semnat de Robert Escarpit, asupra faptului că un premiu literar încununează o carte şi nu are nici o legătură cu biografia autorului”.
Întors în Spania, în 1964, scriitorul, care colaborează la câteva dintre cele mai reputate reviste madrilene, dar şi din alte oraşe spaniole, precum şi din alte ţări, se integrează în viaţa culturală spaniolă, primind cetăţenia acestei ţări în 1972.
În anii 1969 şi 1970 întreprinde lungi călătorii în Europa şi în America de Nord, ca reporter al revistei Tribuna Medica din Madrid, realizând interviuri cu importante personalităţi literare şi ştiinţifice, care au fost adunate în volumul „Viaje a los centros de la tierra”, 1971.
S-a impus şi ca istoric literar. Vintilă Horia a fost profesor de literatură universală şi comparată la Universidad Complutensc din Madrid, de literatură contemporană la Universitatea Catolică din Paris, apoi la Universitatea din Alcala de Henares.
În acelaşi timp, traduce în spaniolă opere ale unor scriitori italieni, francezi, germani şi, nu în ultimul rând, români: printre altele, scrieri ale lui Panait Istrali (Ciulinii Bărăganului, 1973) sau George Uscătescu (Oameni şi realităţi ale timpului nostru, 1961). Alcătuieşte antologiile „Poezia românească nouă” (1956) şi „Antologia poeţilor români în exil” (1950).
S-a stins din viaţă la 4 aprilie 1992, la Villalba, Spania.
„Diversă ca expresie, ficţională şi eseistică, redactată în patru limbi neolatine, încărcată de livresc şi vertebrată în acelaşi timp de exil, ca topos fundamental, opera lui Vintilă Horia se alătură ilustrei triade a lui Mircea Eliade, Emil Cioran şi Eugen Ionescu printr-o creaţie simptomatică pentru destinul intelectualităţii româneşti şi de aiurea, supusă totalitarismului de azi şi de ieri”, spune criticul şi istoricul literar, Mircea Muthu.
Sursa: Agerpres
