Cutia Pandorei a deschis-o trecutul procurorului general Augustin Lazăr, șeful comisiei care i-a refuzat eliberarea condiționată deținutului politic Iulius Filip, condamnat în anii ’80 pentru propagandă împotriva orânduirii socialiste. În această perioadă, când pete din trecutul apropiat sunt tot mai vizibile, apar noi și noi dezvăluiri, Dacian Cioloș a făcut armata la trupele Securității, având și misiunea de a păzi strada din Cluj unde era casa Doinei Cornea; Filip a fost turnat în închisoare de ”Miron”, nume conspirativ sub care se ascundea un avocat celebru în zilele noastre, George Mușat, apărătorul lui Klaus Iohannis în procesul cu ANI, piatra sa de încercare înainte de prima candidtură la prezidențiale.
Acum apare o nouă legătură, de data aceasta între cele două victime ale persecuțiilor, Doina Cornea și Iulius Filip. Legătura o face un fost ofițer de Securitate, deconspirat mult după 1989, când ajunsese deja decan al Facultății de Drept a Universității din Oradea și comandant al Centrului Operativ Zonal al SRI, în timpul directoratului lui Virgil Măgureanu. Numele ofițerului este Ovidiu Ținca, fost adjunct al șefului Securității Bihor și șef de serviciu al Securității Cluj. Documentele CNSAS despre acesta spun că a avut în lucru supravegherea Doinei Cornea, în anii în care ea încerca, de la Cluj, să dezvăluie întregii lumi ce se întâmpla în România de sub Nicolae Ceaușescu.
Un document al CNSAS, prezentat duminică în emisiunea Controverse, realizată pe B1TV de Andrei Bădin, face legătura între Filip și Cornea.
Iată fragmentul: ”Ținca Ovidiu – în 1988 era lt.-col., șeful Serviciului 1/A, Securitatea Județeană Cluj. La 13 mai 1988 semnează un plan de cooperare între Securitatea Cluj și Securitatea Alba în cazul lui Filip Iulius (”Fodor”, numele conspirativ pentru urmărirea lui Filip n.n.); ”va introduce mijloace t.o. (mijloace de urmărire tehnico-operative, microfoane, camere de filmat n.n.) la domiciliul obiectivului din Cluj-Napoca pentru a-i cunoaște activitatea în timpul prezenței în acest loc”; ”prin dispozitivele realizate la domiciliul Dianei (așa era numită Doina Cornea în misiunea de supraveghere n.n.) se va acționa asupra lui Fodor (Filip Iulius n.n.) în scopul nerealizării contactelor cu aceasta”. La 24 iulie 1988 semnează un raport: ”propunem a se aproba atenționarea numitei Filip Maria pentru poziția și preocupările ostile pe care le are”.”
Din ”dispozitivele noastre”, despre care vorbește Ținca în raport, menite să preîntâmpine întâlnirea dintre Cornea și Filip făceau parte și trupele de Securitate, unde, tot în 1988, efectua stagiul militar viitorul premier tehnocrat al României, potrivit afirmațiilor făcute de istoricul Florian Bichir, fost membru al CNSAS. Acțiunea avea loc după ce nici măcar comisia de eliberări de la Penitenciarul Aiud nu mai putuse opri eliberarea lui Filip.
Întâlnirea dintre cei doi a avut totuși loc și chiar a fost eficientă, așa cum reiese dintr-un fragment din memoriile Doinei Cornea, reprodus în Memorialul Sighet: ” În jurul meu s-au format apoi grupuri. Unul dintre ele, un minuscul grup sindical liber, e reprezentat aici. Dl Iulius Filip a venit într-o zi la mine: „Vrem reforme, doamnă, dar noi nu ştim să facem un text“. Le-am promis: „Nici eu nu ştiu, dar voi încerca“. Aşa a luat naştere acest text, un fel de program liberal în care nu propuneam perestroika, reforme gorbacioviene, cum era la modă, ci expuneam principii – de exemplu, sepa-rarea puterilor. Nici nu ştiam că a treia putere se numeşte executivă, i-am spus administrativă, dar e cam acelaşi lucru. Vorbeam şi de puterea judecătorească, de presă liberă, de proprietate. Am stăruit asupra proprietăţii. În anul 1988 a apărut acest text în care se vorbeşte de proprietate particulară: ceream restituirea pământurilor către ţărani şi reînfiinţarea fermei ţărăneşti. Altă temă a fost problema minorităţilor. M-am ocupat în special de minoritatea maghiară, de aceea am fost calomniată; se striga după mine: „Unguroaico, vinzi Transilvania“.
O altă temă a fost reforma învăţământului. Alt grup de texte se adresa tuturor forurilor occidentale. Chiar şi scrisoarea împotriva demolării satelor româneşti se încheia cu un apel către forurile şi guvernele europene de a face ceva, de a ajuta satele româneşti. Această frază a apărut în filmul lui Josy Dubié Dezastrul roşu.”
