Nu cred că a stat vreunul până la sfârșit și e de înțeles, rock-ul progresiv, alternativ sau cel psihedelic sunt greu de ascultat pentru un public neavizat. Erau greu de ascultat și la vremea lor.
Dar dacă melodia de mai sus, Mandarinul Minunat, pentru că așa se cheamă, ar fi singura muzică liberă de pe pământ? Dacă la radio s-ar cânta numai marșuri, în baruri răsună doar muzică ușoară, iar singurul contact cu genurile muzicale care vorbesc pe limba sufletului tău ar fi prin niște viniluri aduse pe sub mână și tocite de cât au fost ascultate pe pick-up-uri din camere studențești?
A fost o vreme când pentru muzica asta greu de ascultat tinerii au ocolit barajele militare sovietice și au pornit pe jos cale de mulți kilometri, spre un orășel cu iz medieval. Pe unii i-a prins miliția pe drum și i-a urcat în dube. Bătuți, au fost aruncați în arest, dar alții au reușit să se strecoare și au ajuns lângă scena de lemn înțesată de aparatură, cu legături rudimentare, cu doze improvizate. Câteva ore au trăit liberi, ascultând o poveste spusă live cum nimeni nu mai auzise în acele locuri.
Povestea e din 1974 și acum nu mai există nici regimul sub care s-a întâmplat, nici regimul care s-a instaurat după aceea, profitând și de lacrimile de fericire ale acelor tineri, nu mai există nici măcar țara în care s-a consumat povestea. Au supraviețuit doar câțiva veterani, grași, cu plete lăsate pe lângă chelia din vârful capului. Uneori, seara, când le permit doctorii și nevestele, se îmbracă în geci de piele, îngreunate de ținte ridicol de strălucitoare, își iau instrumentele și cântă muzica lor ciudată prin cluburi pe jumătate goale.
E o muzică pe care nu o mai vrea nimeni, dar, acum 45 de ani, a ajutat cu flacăra ei stângace focul care a ars Cortina de Fier. La 30 de ani de la căderea comunismului în Europa, unele povești merită a fi spuse cu voce tare.
Underground
Milan Hlasava a fost un ucenic măcelar care și-a aruncat ultimii bani pe o chitară la care a învățat să cânte, încercând să imite sunetele auzite pe discuri aduse din Occident. Poate că nu ar fi dat niciodată banii pe un instrument dacă nu ar fi fost vorba de perioada ianuarie-august 1968 și nu ar fi trăit isteria eliberării spirituale a Primăverii pragheze.
Lunile alea i-au schimbat pentru totdeauna viața. A făcut o formație de rock alternativ și a cunoscut bucuria scenei.
Tot în acele câteva luni, Milan îl cunoaște pe Ivan Jirous, un nebun care ”știa din surse sigure” că va cădea comunismul, că vin americanii. Mica avere a lui Janicek erau câteva viniluri cu Frank Zappa and The Mothers of Invention și cu The Velvet Underground. Era acolo o piesă, Plastic People, pe care cei doi au ascultat-o atât de mult încât i-au furat/împrumutat numele și l-au transformat într-o legendă. Nici nu se putea, în acea perioadă de descătușare, ca albumul să nu le placă, doar se numea Absolutely Free!
Proaspăt înființatului grup Plastic People of the Universe li se alătură Josef Janicek, Jiri Kabes și un canadian, aflat în Praga la studii, Paul Wilson, pentru că era singurul care putea cânta versuri în limba engleză.
Când totul era organizat… a urmat invazia tancurilor Tratatului de la Varșovia!
Oficial, proiectul de rock alternativ era închis.
Totuși, underground, clandestin, ei au continuat să cânte. Au câștigat o influență atât de mare încât se spune că Vaclav Havel când a ”botezat” revoluția cehoslovacă i-a spus ”Velvet” nu numai datorită netedei treceri de la un regim la altul ci și în onoarea discului care i-a inspirat pe Oamenii din Plastic. Mai mult, tot în onoarea muzicii rockerilor clandestini, Frank Zappa a fost desemnat consilier al președintelui Havel! Dramaturgul-politician a renunțat la serviciile lui Zappa la cererea republicanilor americani, dar deja cădea al doilea regim, cel de inspirație ”Glasnost”, Cehoslovacia se destrăma.
Festivalurile sătești
În 1968, formația lui Milan a început să cânte doar prin cluburi studențești. Aveau atestat doar pentru cover-uri a unor piese ”din repertoriul internațional”, dar băieții își doreau mai mult. Au început să pună pe muzică versurile poeților dizidenți Jiri Kolar și Egon Bondy.
În 1972, când Gustav Husak a vrut să stopeze orice manifestare ”libertină” în artă și a emis Regulamentul numărul 212, prin care primeau drept de practică doar artiștii care promovau un examen scris la marxism-leninism, Plastic People și-au pierdut atestatul.
Acum erau cu adevărat în clandestinitate. Ignorând orice pericol, tinerii au închiriat un studiou și au înregistrat piese pentru un album, Egon Bondy’s Happy Hearts Club Banned, inspirat de muzica celor de la Beatles.
În 1974, la un festival rural din Ceske Budejovice, au vrut să-și promoveze muzica. Puținii studenți care au ajuns la spectacol le-au spus că porniseră mult mai mulți din Praga, dar că miliția îi reținuse pe drum. Sute de studenți au fost reținuți în acele zile.
Din acel moment, Plastic People of the Universe a devenit inamic al Puterii comuniste.
Interesant este că peste ani rockerii au spus că ei nu au vrut niciodată să facă politică. Au vrut doar să cânte muzica preferată și nici măcar nu cereau bani pentru asta.
Văzând că presiunile asupra publicului nu dau roade, poliția politică din Cehoslovacia a ”acționat la sursă”.
În 1976, la Al Treilea Festival al Sub-Culturii, membrii formației sunt arestați.
Nu mai era vorba doar de simple intimidări. Comuniștii și-au dorit exterminarea mișcării care se forma în jurul trupei. Rockerii au fost bătuți, presați să dea declarații, judecați și apoi condamnați la închisoare pentru ”tulburarea organizată a liniștii publice”!
Din nou liberi
Au stat în inchisori între 8 și 18 luni. Paul Wilson a fost trimis înapoi în Canada. Formația părea destrămată pe vecie, dar atunci s-a petrecut un fapt de necrezut pentru o țară în care comunismul era impus prin forța armelor: un grup de intelectuali a redactat un document trimis la ONU, Charta 77. A fost considerat cel mai puternic manifest pentru respectarea drepturilor omului scris din Blocul Sovietic. Vaclav Havel, liderul grupului, a folosit procesul Plastic People of the Universe drept un exemplu al terorii instituite de poliția politică.
În Canada, Wilson editează muzica grupului și o face cunoscută lumii libere.
După eliberare, formația continuă să dea concerte pentru un public restrâns, adunat în casa lui Milan sau acasă la Havel, care era în arest la domiciliu.
În 1980, se încearcă din nou destructurarea grupului. Un membru al formației e silit să fugă în Canada, iar asupra celorlalți se fac presiuni pentru a deveni agenți ai serviciului secret. Toți refuză!
Abia în 1988 li se permite să cânte din nou, dar în trupe diferite.
A urmat Velvet Revolution, dar tocmai în 1997, la cererea lui Havel se reunesc pentru un concert dedicat Chartei 77. Doi ani mai târziu, Milan Hlavsa e invitat să cânte la Casa Albă, alături de Frank Zappa și Lou Reed.
Milan a murit în 2001, doborât de cancer, dar foștii săi colegi continuă să cânte. Când nu au concerte se adună în cafeneau deschisă de unul dintre ei în Praga și, în acordurile tocitelor viniluri privesc lumea schimbată din jurul lor. Lume schimbată și prin muzica lor.
Acum încercați din nou să ascultați piesa de la început. Așa sună libertatea, cu instrumente de slabă calitate, cu note copiate naiv și voci nelucrate, dar sublim.
PS În 2014, Plastic People of the Universe au concertat și la București. Spectacolul, făcut cu ajutorul Ambasadei Cehiei, nu a avut niciun ecou!
