La 1 aprilie 1990, Los Angeles Times publica una dintre cele mai ruşinoase poveşti ale fotbalului românesc, promovarea echipei Viitorul Scorniceşti din Divizia C în B, mutare care nu avea cum să fie făcută vreodată fără girul lui Lică Bărbulescu, cumnatul lui Nicolae Ceauşescu, preşedintele Republicii Socialiste România şi liderul PCR.
Iată ce notau jurnaliştii americani în prima primăvară după ce România scăpase oficial de comunismul Epocii de Aur.
„BUCUREȘTI, România – A fost ultimul meci al sezonului, iar echipa de fotbal Scorniceşti a avut nevoie de o victorie mare pentru a fi promovată în a doua divizie a României.
Nu a surprins pe nimeni că o victorie foarte mare a şi fost obținută.
Scorniceşti, echipa dintr-un orășel care s-a întâmplat să fie casa dictatorului român Nicolae Ceaușescu, a câștigat ultimul meci din sezonul 1977-78 cu 18-0.
În anul următor, echipei care a ajuns să fie exemplul perfect al corupției din epoca lui Ceaușescu îi era acordat un gol după fluierul final, în timp ce lupta cu Metalul pentru promovarea în prima divizie. Arbitrul a spus ulterior că nu a avut de ales decât să contabilizeze golul viciat.
Ceaușescu a guvernat România mai mult de 20 de ani ca pe o feudă personală până când a fost detronat și executat în decembrie. Sportul a ocupat un loc proeminent în viziunea sa asupra unei societăți socialiste perfecte, iar cei care au fost victime s-au simțit neputincioși să încerce să schimbe această viziune.
«Nu a fost lașitate, a fost realism», a spus un oficial din sport, explicând de ce nu a reușit să protesteze la golul târziu înscris de Scorniceşti împotriva echipei Metalul (n.r. Bucureşti).
Întrucât fotbalul este cel mai popular sport din țara est-europeană, Ceaușescu și membrii familiei sale extinse au făcut din diverse echipe jucăriile lor. Patronul Scorniceştiului a fost Lică Bărbulescu, cumnatul lui Ceaușescu.
«În toată viața noastră, au existat multe compromisuri», a spus Doina Stănescu, jurnalistă a Gazetei Sporturilor. «Desigur, nu a fost doar în fotbal, dar a fost doar o consecință a acestuia.»
Interviurile cu jurnaliştii și oficialii sportivi pictează o imagine a meciurilor de fotbal din România care fac ca scandalul Black Sox din baseball sau cazurile punctelor şterse din baschetul de colegiu să arate ca o ligă minoră.
Ei au spus că fanii fotbalului românesc s-au dus de regulă la jocuri în care se presupunea că era deja cunoscut câştigătorul. Ziarelor li s-a spus care reporteri ar trebui să acopere jocurile. Despre arbitri s-a presupus că sunt corupți.
Constantin Firănescu, un veteran jurnalist de fotbal, a spus că jucătorii nu trebuiau să fie plătiți, ei știau că nu trebuiau să câștige împotriva Scorniceştiului și a altor echipe susținute de Ceaușescu, așa că au intrat în jocuri temându-se de represalii dacă vor câștiga.
Steaua București, câștigătoarea Cupei Campionilor din 1986 și una dintre puterile tradiționale ale Europei, a fost echipa lui Valentin şi a lui Ilie, fiul şi fratele lui Ceauşescu. Cea mai mare rivală a fost Dinamo București, sponsorizată de atât de urâta Securitate sau poliție secretă.
Steaua și Dinamo s-au întâlnit în finala Cupei României din iunie 1988, jocul fiind terminat la egalitate, scor 1-1, în ultimele minute. Steaua a marcat un gol care a fost anulat printr-o convorbire în afara terenului, astfel că în timpul regulamentar de joc s-a terminat cu o remiză.
Valentin Ceaușescu a refuzat să-i permită echipei Steaua să se întoarcă pentru prelungiri, iar jocul a fost câştigat de Dinamo. Dar familia Ceaușescu a convocat rapid o ședință a Comitetului Central al Partidului Comunist Român, care a acordat cupa echipei Steaua.
În urmă cu câteva săptămâni, președintele Stelei, Cristian Gaţu, a înapoiat trofeul Federației Române de Fotbal.
Steaua și Dinamo luau frecvent jucători de la alte cluburi fără să ofere o taxă de transfer pentru aceştia. Gheorghe Hagi, mijlocașul vedetă de la Steaua, a fost preluat de la rivala din prima divizie Sportul Studenţesc în 1987.
«Hagi a fost luat de la noi și nu ne-au dat nimic. Luptăm de trei ani cu Steaua pentru asta», a declarat Mac Popescu, președintele Sportului Studenţesc. «A fost ilegal. Am cerut compensație, dar Steaua, susținută de Federația de fotbal, nu ne-a răspuns.»
Când subiectul este corupția fotbalului, românii îndreaptă repede conversația către Scorniceşti. Deși echipa a fost desființată la scurt timp după Revoluția din decembrie, moștenirea sa rămâne o cicatrice în sportul românesc.
Echipa s-a format în 1977-78 și a intrat imediat la divizia a treia. A intrat în ultimul său meci din acel sezon de debut depăşind Flacăra Automatica Moreni la golaveraj, în lupta pentru promovare.
La 21 iunie 1978, Scornicesti a învins Electrodul Slatina cu 18-0 pentru a obține promovarea. Asta se traduce printr-un gol la fiecare cinci minute.
În primăvara anului 1979, Scorniceşti și Metalul s-au luptat pentru promovarea în prima divizie când au jucat la Scornicești, iar echipei locale i-a fost acordat un gol după fluierul final pentru a câștiga cu 2-1.
Petrică Nicolae, membru al comitetului de sport din zona Bucureștiului, din care făcea parte şi Metalul, l-a întâlnit pe arbitru la două zile după meci.
«L-am întrebat pe arbitru și el mi-a spus: De ce ești atât de surprins? Nu știi cui aparține echipa?», şi-a amintit Nicolae.
«A fost un abuz în acel joc și din cauza situației din această țară nimeni nu a spus adevărul», a spus Nicolae printr-un traducător. «Nimeni nu a protestat și nu a făcut un act oficial în care să spună că este ilegal. Pentru că era Bărbulescu şi toată lumea tăcea.»
Nicolae, cu glasul ridicat, a trecut la engleză pentru a explica de ce nu se plânsese la jocul de atunci.
«Pentru că în camera mea era o imagine a lui Ceaușescu. Și în biroul meu era o poză cu Ceaușescu, nu poza mea», a spus el.
«Nu mi-a fost permis să îmi dau cu părerea», a spus el, întorcându-se la limba română”, se arată în articolul postat în arhiva Los Angeles Times.
explicaţie foto: vizita lui Nicolae Ceauşescu şi a Elenei Ceauşescu în comuna Scorniceşti, judeţul Olt. La fabrica de confecţii din comună. (28.I.1978)
sursa foto: Fototeca online a comunismului românesc, cota: 34/1978
